NOTE DE LECTOR / Alec Glen: În linia frontului

Alec Glen (1890-1972) a fost medic scoțian în Glasgow, localitatea sa natală, apoi participant la primul război mondial, iar după război – medic generalist în Govan, una dintre cele mai sărăcăcioase așezări din Marea Britanie. În 1965, la zece ani după ce se retrăsese din activitatea profesională, a început să-și scrie memoriile, la care a lucrat vreme de cinci ani: In the front line (În linia frontului), cu subtitlul A doctor in war and peace (Un doctor în vreme de război și în vreme de pace). Destinat lecturii copiilor și  nepoților săi, manuscrisul a fost ignorat până în 1984, când a murit soția lui, Elizabeth Wallace Agnew, iar fiii acestora, Iain și Alastair, au recuperat scrierea și au încredințat-o editurii Birlinn, care a publicat-o în 2013.

Glen s-a înrolat ca medic militar, ofițer în Royal Army Medical Corps, la declanșarea Marelui Război, cum a fost numită în epocă cea dintâi conflagrație mondială, și a luat parte la debarcarea dezastruoasă din Peninsula Gallipoli, în cursul căreia din batalionul său de 1.000 de militari au supraviețuit doar 100. Ulterior, a servit în campaniile din Orientul Mijlociu și din Mesopotamia, fiind distins cu Military Cross în 1916 pentru bravura dovedită în bătălia din Kut. Avea să remarce că puține persoane s-au confruntat cu moartea atât de des ca el. Scrierea lui, însă, nu este una sumbră, defetistă, ci îmbină tragedia cu speranța, cu umorul chiar, pătrunzând în meandrele naturii umane. În fapt, dincolo de a fi o autobiografie de uz familial, În linia frontului este o vedere personală, dar echilibrată, a perioadei istorice trăite de autor și, fără a deveni un jurnal de război, relatează sobru și fidel evenimente care au afectat o întreagă umanitate.

După înfrângerea armatei germane de către trupele britanice conduse de generalul Maude și după dispersarea armatei ruse în urma revoluției bolșevice, turcii și germanii au început să avanseze în nordul Persiei și în Caucaz. Corpul 13 al armatei turce, cu care se confrunta divizia lui Alec Glen pe malul drept al fluviului Tigru, s-a retras spre nord și s-a alăturat restului armatei. Turcii au invadat – scrie autorul – ținuturile armenești din jurul lacului Urmia, determinându-i pe armeni să se refugieze cu miile spre centrul Persiei și mai jos, în Mesopotamia, în spatele liniilor britanice. O nouă forță militară sub conducerea generalului Dunsterville a avut ca scop pătrunderea în nordul Persiei și în Caucaz, totodată organizarea și pregătirea armenilor ca să se opună turcilor. Tocmai atunci au început disensiunile dintre germani și turci, aceștia din urmă având ambiția de a crea un stat islamic transcaucazian între Turcia și Persia, acolo unde viețuiau armeni, georgieni și tătari; or, germanii, care ocupaseră de-acum Ucraina, avansau spre Baku, profitabilă regiune petroliferă, cu intenția de a forma acolo un stat georgian sub influența lor.

Pe când se îndreptau spre Kazvan, britanicii treceau pe lângă mii de refugiați armeni, uneori câteva mii pe zi – precizează medicul scoțian, adăugând: „Era o priveliște neobișnuită și tragică. Erau bătrâni, femei și copii, unii călare pe măgari și alții chiar pe vaci. Cei tineri mergeau pe jos și trăgeau cărucioare cu lucruri de-ale lor. Uneori, treceam pe lângă un muribund zăcând la marginea drumului sau chiar un cadavru pe jumătate devorat de câini și de șacali. Nu puteam face nimic pentru ei, dar îi ridicam pe unii mai tineri, care păreau să s-ar putea reface, și îi aburcam pe catâri, ducându-i în proxima așezare. Dunsterforce amenajase în multe sate posturi în care se împărțeau rații refugiaților și se dădeau îngrijiri sumare bolnavilor.“ Un coleg îi relatează lui Glen că întâlnise pe drum un bătrân care, înainte de a muri, îi înmânase un chimir de piele cu monezi de aur, rugându-l să cheltuiască banii pentru ajutorarea refugiaților.

Trei batalioane britanice, cu un efectiv total redus ca număr, de numai 800 de militari, a ajuns la Baku înaintea turcilor cu numai o săptămână, abia având timp să ocupe poziții de luptă pregătite pentru ofensiva turcească. Recruții armeni locali și populația din Baku – scrie autorul – s-au dovedit a fi prea puțin de folos ca soldați, în ciuda faptului că fuseseră plasați în batalioanele britanice. Orașul era plin de germani și de austrieci care fuseseră prizonieri ai armenilor și evadaseră, iar generalul Dunsterville îi suspecta că aveau o linie telefonică de comunicare cu turcii, în orice caz mișunau peste tot spioni.

După ce deschiseseră în Baku un spital cazat într-o școală, încredințându-i-l lui Glen, militarii britanici se destindeau frecventând Cazinoul local, care de fapt era un restaurant cu program de cabaret constând în cântece și dansuri caucaziene. Spectatorii erau amestecați: tătari, bolșevici din Persia, armeni din Persia, câțiva ofițeri britanici, a căror apreciere se manifesta prin focuri de revolver în tavanul care, de aceea, era tot ciuruit. În loja rezervată lui Glen și colegilor săi, erau adesea invitate dansatoare flămânde, cu care ei se distrau sperând să învețe de la ele rusește. Uneia dintre acelea, al cărei nume suna ca Jennifer, drept care fusese botezată Jenny, părea să-i placă de tânărul Alec și l-a rugat s-o viziteze ca să-i examineze copilul suferind. Întrebată despre părinții ei, Jenny a evitat să răspundă, dar medicul – care între timp constatase că pruncul avea o formă ușoară de bronșită – a bănuit că ea era armeancă, deoarece părea mai tuciurie decât dansatoarele rusoaice, în orice caz era creștină, dar nu vroia să se dea de gol în orașul dominat de tătari. Familia ei, presupunea Glen, putea să se fi aflat printre acei refugiați pe lângă care trecuse în Persia. Ulterior, într-o reîntâlnire întâmplătoare a celor doi în Batumi, Jenny avea să-i destăinuiască lui „Alik“ că îl iubește, că fiul ei, Serioja, murise și că ea vroia să aibă cu doctorul un alt copil, și îl ruga s-o ia cu el în Anglia, ceea ce bineînțeles că cel curtat n-a acceptat, mai ales că nu pleca acasă, ci la Salonic, iar militarilor britanici le era interzis să fie însoțiți de femei. Așa s-a ratat, probabil, încă o șansă de a întări amiciția armeano-britanică…

 Sergiu Selian

by Sergiu Selian