COMENTARIU / Competiții genocidare

În Istoria unui genocid îndelung ignorat, am semnalat o eroare comisă de partea armeană care, în zelul ei de a aduna dovezi în dosarul de mărturii asupra Genocidului din 1915-18, a făcut uneori excese frizând neadevărul: o lucrare fictivă a pictorului rus Vasiliy Vereșceaghin, Apoteoza războiului, înfățișând un morman de cranii omenești, a fost reprodusă în unele publicații armenești, într-o vreme, drept fotografie cu explicația „Cranii ale victimelor armenești din genocidul de la 1915“. În lupta lor de-acum, iată, literalmente seculară pentru a obține revendicările meritate în numele unei justiții întârziate, începând cu recunoașterea ca Genocid a evenimentelor petrecute, armenii, ca să aibă câștig de cauză, nu-și pot permite să facă niciun pas greșit. Orice fisură în strategia și în bătălia lor le poate compromite efortul și, în final, izbânda. Un astfel de abuz este eticheta pe care, preluând-o din limbajul convențional propagandistic, eu însumi am folosit-o în carte: primul genocid al secolului XX.

Nu este nicio mândrie în a fi victima unui genocid, fie el chiar și cel dintâi. Prioritatea invocată în formularea de mai sus nu face decât să sugereze caracterul malefic al unui cap de serie nu numai în sine, prin ororile făptuite, dar și ca exemplu pentru genocidurile care aveau să urmeze și pentru care primul de pe listă constituie o justificare, fie ea și abonimabilă, mai cu seamă deoarece n-a fost consemnat ca atare și pedepsit în consecință. Se pare că această precizare a întâietății aproape ori de câte ori este menționat Genocidul armean își are rostul ca replică indirectă, dar sugerată, la pretenția ca Holocaustul evreiesc să fie considerat primul genocid al secolului XX. Este notorie înverșunarea cu care evreii țin la monopolul unei tragedii naționale în raport cu vreo pagină de similară calamitate din istoria oricărei alte națiuni. Nimeni nu contestă (sau dacă o face se blamează singur) suferința îndurată de poporul evreu din partea naziștilor în Al Doilea Război Mondial. Ceea ce este contestabil e unicitatea Holocaustului, nu ca termen, ci ca eveniment istoric. Pe bună dreptate, cine cunoaște detaliile și consecințele urgiei abătute asupra poporului armean în Primul Război Mondial (deci, anterior Holocaustului) va fi de acord că Armenocidul nu pălește ca dezastru uman față de nicio năpastă catastrofică suportată de vreo altă etnie.

Dar – așa cum precizează Nora Levin, specialistă în istoria Holocaustului, într-un eseu publicat în Holocaust literature (Editura Saul Friedman, Westport 1993) – fiecare genocid trebuie studiat în funcție de condițiile sale particulare: „Orice istorie tragică își merită, cred eu, propriul său studiu“. Autoarea introduce criteriul percepției pe care o au supraviețuitorii și pe cel al efectului pe care această percepție o poate avea asupra celor scrise despre genocid. Ea atrage atenția că fiecare genocid pare unic celor care i se identifică acestuia, dar că nu trebuie să se afle într-o competiție fără sens pentru primul loc în unicitatea sau intensitatea suferinței. Ca argument, Nora Levin menționează atitudinea supraviețuitorilor care cred cu tărie în unicitatea experienței lor rasiale sau naționale: „Fiecare anihilare în masă se cuvine înțeleasă în propriul său context specific, nu amestecată într-o înșiruire de orori. Nicio structură psihosocială sau clasificare impusă nu poate denatura datele istorice, teologice, factuale luate în sine“.

Un alt evreu, Michael Wyschogrod, teolog, filozof al religiilor, în articolul Faith and the Holocaust din revista „Judaism“ 20/1971, scrie: „Este adevărat că Holocaustul e catastrofa noastră și oricine va fi îndreptățit să jelească mai abitir moartea unei rubedenii a sale decât a altuia. Dar acesta nu poate fi un factor determinant. Pe plan psihologic, parțialitatea aceasta e de înțeles; în final, însă, pe plan moral, toți oamenii se bucură de aceeași demnitate ca și rudele mele și rezultă că acele crime comise împotriva lor nu pot fi calitativ diferite de cele comise împotriva altora.“ Așadar, tendința de a se face o mutare din planul psihologic în planul moral o au, probabil, victimele tuturor genocidurilor, fiindcă există un narcisism al celor opresați, care îi face pe oameni să pretindă unicitatea suferinței lor. Dar, deși aceasta poate avea o validitate istorică, totuși națiunile care au suferit un genocid trebuie să fie conștiente de efectul nociv al unui astfel de mod al gândirii.

Lothar von Trotha

La rândul său, filozoful Emil Fackenheim susține (în The Holocaust and Philosophy din „Journal of Philosophy“ 82, 10/1985) că Holocaustul este unic, însă recunoaște că „genocidul evreiesc seamănă cel mai mult cu genocidul armean din Primul Război Mondial“, întrucât amândouă au constituit tentative de a anihila un întreg popor, au fost comise sub umbrela unui război, au fost executate într-un secret maxim, au fost făptuite prin deportarea victimelor, cu deliberată cruzime, în locuri depărtate și au fost întâmpinate cu prea puține contramăsuri sau proteste verbale din partea restului lumii civilizate; el conchide că, fără îndoială, naziștii au învățat de la precedentul armean și au fost încurajați de acesta.

Acestea fiind zise, adică eliminând din principiu jocul macabru al concurenței, mai rămâne o problemă, una esențială, ținând pur și simplu de restabilirea adevărului evident al cronologiei istorice: Armenocidul NU a fost primul genocid al secolului XX. „Privilegiul“ acestei întâietăți aparține unui pogrom din anii 1904-07 în sud-vestul Africii, pe teritoriul Namibiei de astăzi. Ceea ce ONU a recunoscut în 1985 drept cel dintâi genocid al veacului trecut a fost un masacru comis de ocupanții germani sub conducerea generalului Lothar von Trotha, ale cărui trupe au exterminat direct sau în lagăre de concentrare 80% din populația africană de etnie Herero și 50% din cea de etnie Nama. Conform datelor furnizate de ONU, în urma acestui pogrom numărul membrilor etniei Herero a scăzut de la 80.000 la 15.000. Altfel, cifrele variază între 24.000 și 100.000 de victime Herero și între 10.000 și 12.000 de victime Nama dintr-un total de 20.000. Din nou, însă, în cazul unui etnocid nu cifrele sunt cele relevante, ci monstruozitățile comise cu intenția de a aneantiza o populație autohtonă în propriul său cămin.

Uciderea etniei Herero de către germani în anii 1904-1907

În ținutul triburilor Herero (Bantu) și Nama (Hottentot), în 1884 se stabiliseră coloniști germani atrași de subsolul bogat în metale rare, în diamante și în alte pietre prețioase. Aceștia au ocupat pământurile băștinașilor pentru a construi o cale ferată, au sechestrat cirezile de vite cornute care erau singura sursă de hrană a acelora, iar rezervele de apă au scăzut, ceea ce a stârnit revolta armată a localnicilor. Ca represalii, o trupă de 14.000 soldați germani, trimisă ca să răzbune uciderea a 150 militari, la ordinul generalului von Trotha de a nimici toată populația, fără discriminare, a trecut la acțiune. Indigenii au fost înconjurați pe trei laturi, singura cale de scăpare fiind spre deșertul Kalahari. Bărbații au fost omorâți, femeile și copiii au fost deportați în deșertul Omaheke, unde se refugiaseră cei care avuseseră posibilitatea; deșertul a fost blocat, sursele de apă au fost otrăvite, iar oamenii au murit de foame, de sete, de epuizare. Conform unei scrisori a generalului german, adresată localnicilor și păstrată în prezent în arhiva națională din Botswana, etnia Herero a fost somată să părăsească țara, în caz contrar urmând să fie ținta tirului artileriei; cel care preda germanilor o căpetenie indigenă avea să fie recompensat cu o mie de mărci. Epistola se încheia cu fraza: „Exercitarea forței prin teroare și chiar prin violență este și a fost dintotdeauna politica mea“.

Deși miza este destul de scăzută pentru Germania și în 2004 aceasta și-a recunoscut propria responsabilitate în suferința indusă tribului Herero, totuși Germania evită să califice nimicirea acelui trib drept genocid și nu este dispusă de a oferi reparații, limitându-se, dintr-un tardiv sentiment de culpabilitate, să furnizeze Namibiei ajutor material excesiv în virtutea fostei sale calități de putere colonială, dar și de făptuitoare a genocidului. De altfel, Namibia însăși nu militează activ pentru recunoașterea genocidului, iar etnia Herero este, în prezent, o minoritate discriminată în această țară, ceea ce complică analizarea culpei. Oricum, ezitarea Germaniei de a recunoaște genocidul săvârșit odinioară de ea este încă un exemplu despre faptul că admiterea propriei vinovății pentru o crimă comisă rămâne în continuare o problemă de etică încastrată în memoria colectivă a umanității. La numai câțiva după masacrele din 1904-07, ar fi fost de așteptat ca Talaat pașa să fi întrebat retoric: „Cine își mai amintește astăzi de Herero?“

Sergiu Selian

by Sergiu Selian