NOTE DE LECTOR / Micheline Aharonian Marcom : Trei mere au căzut din cer

Micheline Aharonian Marcom s-a născut în 1968 la Dhahran (Arabia Saudită), din tată american și mamă armeancă originară din Liban. Copilă fiind, își petrecea verile înainte de războiul civil din Liban la Beirut, cu mama sa, în familia acesteia. A crescut, apoi, în SUA, la Los Angeles, și a studiat la Mills College, unde în 1999 și-a luat licența în artă cu o teză intitulată The myth of Genocide. Actualmente, locuiește la Berkeley, în nordul Californiei, unde a absolvit University of California, și predă un curs de creație literară la același colegiu pe care îl absolvise anterior. A debutat ca scriitoare în 2001, cu Three apples fell from the heaven (Trei mere au căzut din cer), un roman inspirat de marea tragedie a națiunii armene. Cartea a fost finalistă în competiția pentru premiul fundației PEN/Hemingway, a obținut premiul literar Anahid al Universității din Columbia, a fost declarată Notable book of the year (Carte remarcabilă a anului) de către publicația „New York Times“ și una dintre cele mai bune scrieri ale anului 2001 de către „Los Angeles Times“ și „The Washington Post“. Au urmat alte două cărți din ceea ce avea să fie o trilogie: The daydreaming boy (2004), despre avatarurile unui supraviețuitor al Genocidului în Beirutul anilor 1960, roman pentru care autoarea a obținut bursa literară Lannan și a fost distinsă cu premiul PEN/SUA pentru ficțiune; Draining the sea (2008), o critică a SUA pentru implicarea acestei țări în războiul civil din Guatemala. După această trilogie, scriitoarea a mai publicat romanul The mirror in the well (2008) și A brief history of yes (2013) la Dalkey Archive Press. În anul 2006, Micheline Aharonian Marcom a fost distinsă cu Whiting Writer’s Award, iar în 2012 – cu US Artists Fellow Award. În anul 2008, ea a predat la Universitatea Haigazian din Beirut cu o bursă Fulbright.

Trei mere au căzut din cer, deși abordează un subiect tragic, relatând aspecte din ororile Genocidului din 1915, este totuși o carte scrisă cu suflu poetic și în stilul lapidar propriu unei creații lirice. Titlul preia formula uzuală de final a basmelor populare armenești, în care se explicitează în continuare: unul pentru cine povestește, unul pentru cine ascultă și unul pentru cine trage cu urecehea; aceeași formulă, citată integral, apare la sfârșitul unora dintre capitole, drept încheierea unei povești. Romanul este centrat pe câteva personaje care locuiesc în orașele-gemene Harput (Kharpert, pentru armeni) și Mezre și suportă ca victime sau ca martori oculari atrocitățile masacrelor: Ananghil, o tânără armeancă ocrotită de vecini turci după moartea părinților ei și convertită la islamism; Sarghis, un tânăr poet ascuns în podul casei părintești, deghizat în fată și care în cele din urmă își pierde mințile; Lusiné, slujnică și amantă a consulului american la Harput, Leslie A. Davis, care avea să-și scrie memoriile privind cele  petrecute în prezența sa la Harput în timpul pogromului; Marița, o turcoaică mânioasă pe mersul evenimentelor și care devine târfă; Dikran, un prunc abandonat sub un copac în cursul unui marș aș armenilor exilați dintr-un sat și care va muri fără ca numele lui să mai fie consemnat undeva.

Romanul este, în fapt, o elegie scrisă cu mijloace literare economice, fără patos, dar cu nerv și, de aceea, fiind cu atât mai percutant ca efect. Stilul autoarei este unul direct, rece și totodată necruțător la adresa torționarilor. Semnificativă e însăși coperta primei ediții, care include o reproducere a picturii plasticianului american de origine armeană Arshile Gorky, Artistul și mama sa, lucrare a unei victime indirecte a Genocidului. Dedicată „for NANE and DEDE“, mențiune sub care se află un citat în armeană, նորից գարուն եկաւ, գարուն աննըման (a venit iar primăvara, primăvara neasemuită – versuri dintr-un cântec), cartea mai reproduce pe contrapagină o fotografie de familie (posibil din arhiva personală a scriitoarei, având în vedere că aceasta s-a inspirat din biografia bunicii ei din partea mamei, supraviețuitoare a Genocidului).

Structura cărții este ea însăși una aparte. Narațiunea, care adesea se derulează la persoana întâi, fiind atribuită personajelor enumerate mai sus și altora, este divizată în capitole scurte, schimbându-și mereu perspectiva și tonul relatării, în funcție de narator. Se obține astfel varietatea asamblării unui mozaic de vignete cu continuitate la un anume povestitor care, de fiecare dată când îi vine rândul, își reia propria istorisire. Nu lipsesc proclamațiile oficiale, paginile din memoriile consulului Davis, chiar citate din poetul american Walt Whitman. Titlurile capitolelor sunt relevante: Sarghis devine scriitor, Dikran al cărui nume a rămas neconsemnat, Consulatul american, Un jandarm bun, Nu sunt decât o fată, Ascultă și supune-te, Am fost trandafirul mamei mele, Comandantul spune că sunt favorita lui, Încă un sfârșit trist sau pur și simplu nume și toponime: Mardiros, Baba (Tată), Mamuret ul-Aziz și pe alocuri același titlu repetat de câteva ori, Înăuntru 1917, constituind monologurile interioare ale Anaghilei.

Frazarea e sacadată, apar și vorbe armenești de dragul autenticității, dialogurile sunt tăioase, iar autoarea se ascunde mai întotdeauna în spatele personajelor sale pe care le împinge în prim plan, ca singure și sigure purtătoare ale adevărului istoric. În literatura inspirată de Genocid și consacrată acestuia, romanul Michelinei Aharonian Marcom ocupă locul unei scrieri de înaltă ținută artistică și totodată de hotărâtă angajare civică, pusă în slujba unei cauze umane neperisabile.

Sergiu Selian

by Sergiu Selian