NOTE DE LECTOR / Valérie Toranian : Străina

Valérie Toranian s-a născut în 1962, la Suresnes (Franța), din tată armean, membru al unei familii refugiate în cursul Genocidului și stabilite la Marsilia, și din mamă franceză, profesoară de franceză, de latină și de greacă. Din 1983, este ziaristă liber profesionistă, iar în 1994 a început să lucreze la revista de modă „Elle“, a cărei redactor-șef a devenit în 2002. Este, de altfel, din iunie 2010, șefa Fundației „Elle“. Pe de altă parte, în decembrie 2014, a fost numită director-general la revista literară „Revue des deux mondes“. Împreună cu soțul ei de atunci, Ara Toranian (între timp, ea a divorțat și s-a recăsătorit cu Franz-Olivier Giesbert, ziarist și teleast), a înființat, în 1991, revista lunară de informații și comentarii în limba franceză „Nouvelles d’Arménie“. Este militantă pentru drepturile femeilor și gazdă a unui forum anual al femeilor organizat la Deauville. A debutat editorial în 2004 cu eseul Pour en finir avec la femme (Grasset), iar în 2015, la prestigioasa editură Flammarion, i-a apărut romanul L’étrangère.

Această carte care o impune pe Valérie Toranian ca scriitoare se deschide cu un motto din Albert Camus, foarte semnificativ pentru supraviețuitorii Genocidului, care ulterior aveau să opteze pentru tăcere: „Cei care au cu adevărat ceva de spus nu vorbesc niciodată“. O astfel de persoană, printre atâtea altele, este Aghavni (în carte, Aravni, în transcriere fonetică franceză), bunica autoarei, care va refuza să se confeseze nepoatei: „Cine ar putea povesti cele prin care am trecut noi, cine ar putea înțelege? Dacă ai ști… Îi vânez vorba: Cum aș putea ști dacă tu nu vrei să-mi spui nimic?!… Ea se închide în tăcere.“ Dar povestea tinerei Aghavni, reconstituită între timp, se derulează în paginile romanului-memorial-confesiune ca atâtea alte povești adevărate ale atâtor altor victime inocente scăpate ca prin minune dintr-o tragedie covârșitoare pentru viața unui om.

În fapt, Străina (dar străină față de cine? pentru că este imigrantă într-o altă țară? sau nu cumva, din nou, umbra lui Camus planează asupra acestor pagini?) este o narațiune cu două personaje centrale: bunica și nepoata. Scris la persoana întâi, de unde semnalul evident, dovedit și prin alte detalii, că relatarea este autobiografică, romanul plonjează mai întâi în copilăria și în adolescența autoarei, dar desigur raportate la matroana familiei și dominate de aceasta, iar apoi în trecutul bunicii. Ca atare, capitolele se succed alternativ, plasate în două epoci distanțate în timp, cele pornind din Amasia natală a Aghavniei și încheindu-se la Alep și pe urmă la Constantinopol fiind datate între iulie 1915, respectiv februarie 1919 și septembrie 1923. De altfel, datate sunt și etapele ulterioare, Marsilia 1927, Rue Dieu 1953, Paris 1955, Epilog 9 august 1994, dar ele țin de-acum de o a doua existență, care o pregătește pe cea viitoare, a nepoatei cu întreaga sa familie.

Avatarurile celor deportați din Amasia și mânați spre deșerturile din Siria, la fel cu cele ale altor caravane destinate morții, poartă pecetea ororilor proprii unui diabolic plan de exterminare. De aceea, traseul parcurs de tânăra Aghavni, proaspătă văduvă și orfană, este tipic pentru puzderia de cazuri din care se constituie o crimă apocaliptică numită Genocid. Chiar și felul în care ea și mătușa sa întreprinzătoare scapă ascunzându-se printre cadavre și apoi călătorind cu trenul până la Alep, unde fata va lucra ca infirmieră la spital, poate fi regăsit în biografia altor supraviețuitori din acel infern.

Ceea ce urmează și este narat de autoare la timpul prezent ține de alt aspect al realității armene, cel normal, și el tipic, din viața cotidiană fie și a unor imigranți, dar buni păstrători ai tradițiilor, cu specificul gastronomic, cu un fiu/tată sever în principii educative și aliniat la activitatea naționalistă, cu copiii cărora li se induce o conduită riguroasă, dar care curând vor descoperi o altă lume etc. Până într-atât, încât, iată, patriotismul și principiile transmise din generație în generație dau roade materializându-se într-o carte (încă una!), martor al unui trecut dureros și mesager spre un viitor incert. Stilul abrupt, alert, nervos, dar expresiv al autoarei mărturisește profesia de ziarist a acesteia, dar Valérie Toranian este aici o scriitoare de-acum formată, de o elegantă ținută literară, promițându-și o carieră de urmărit.

 Sergiu Selian

by Sergiu Selian