NOTE DE LECTOR / Ronald Grigor Suny : O istorie a Genocidului armean

Ronald Grigor Suny (n. 1940 – Philadelphia, SUA), rezident în Ann Harbor, Michigan, este nepotul reputatului muzician Grigor Mirzaian Suny (1876-1939), acesta la rândul său nepot de trubadur medieval. Și-a luat doctoratul în istorie la Universitatea Columbia, și-a început cariera ca asistent la Colegiul Oberlin și a fost bursier al Premiului Berlin pe anul 2013 la Academia americană din Germania. Actualmente, este profesor de istorie la Universitatea din Michigan, profesor emerit de științe politice la Universitatea din Chicago, cercetător la Facultatea de economie a Universității de studii naționale din Sankt Petersburg. Specialitatea lui Suny ca istoric o constituie URSS și Rusia postsovietică, naționalismul, conflictele interetnice, Caucazul de sud. Este autorul unor cărți de istorie și de politică, între care Armenia in the twentieth century (1983) și Looking toward Ararat: Armenia in modern history (1993). A redactat volume de studii istorice și politice, cel mai recent fiind A question of Genocide: Armenians and Turks at the end of the Ottoman Empire, pe care l-a îngrijit împreună cu Fatma Müge Göçek și Norman M. Naimark, o culegere de studii/prelegeri semnate de 16 istorici, printre care cei trei redactori și nume sonore ca Donald Bloxham, Gerard Libaridian, Eric D. Weitz.

Acesta din urmă este, de altfel, redactorul seriei de cărți Human rights and crimes against humanity, care apare sub patronajul editurii Princeton University Press. În această serie a fost editată, în 2015, lucrarea lui Ronald Grigor Suny, A history of the Armenian Genocide, supraintitulată cu un citat „They can live in the desert but nowhere else“ (Ei pot trăi în deșert, dar nicăieri altundeva). Scriere masivă, de aproape 500 de pagini, publicată în anul comemorării centenarului Genocidului, ea este ambițioasă după cum o arată titlul care e drept că este relativizat de articolul nehotărât, dar oricum poate fi pusă alături de de studiile lui Vahakn N. Dadrian, Taner Akçam, Raymon Kévorkian, Wolfgang Gust, pentru a nu-i cita decât pe cei mai recenți istorici ai Genocidului. Spre deosebire, însă, de aceștia și de alții care s-au limitat să expună faptele, reliefând atrocitățile care au determinat acordarea calificativului de Genocid, Suny face comentarii îndeobște pertinente, care totuși culminează – după cum vom vedea – cu o opinie personală discutabilă și disputabilă.

Ca orice studiu istoric care se respectă, acesta de față începe, după o introducere ea însăși de punere în pagină a problematicii, cu un capitol care, intitulat Imperiu, face portretul statului otoman după copnsolidarea sa ca putere politică. De altfel, toate capitolele au titluri laconice: Armeni (în Imperiul Otoman), Națiune (cea armeană în totalitatea ei), Mari puteri (evident, cele europene, cu interesele lor), Revoluție (a Junilor Turci susținuți de armenii naivi), Contrarevoluție (a acelorași JT care și-au arătat adevărata față organizând exterminarea armenilor), Război (Marele Război, care va deveni Primul Război Mondial, incluzând soarta armenilor), Dizlocare (a se citi: Deportare și exil), Genocid (fără comentarii). Singurul titlu mai logoreic este cel al ultimului capitol, Națiune orfană (nu numai la propriu, dar având în vedere și atitudinea celorlalte state față de populația armeană).

Adăugând și precizând că istoria propusă de Suny este generos detaliată cu informații și cu date obiective infailibile, ceea ce sporește valoarea ei documentară, mărturisind efortul autorului de a sonda cu scrupulozitate sursele de inspirație, să ne oprim la capitolul concluziv, de sine stătător al cărții, intitulat Gândind ce este de negândit: Genocid și din care, dintre cele 15 pagini alocate, desprindem un fragment definitoriu pentru poziția autorului, discutabilă și disputabilă – cum am menționat mai sus:

În ceea ce privește motivele și scopurile Junilor Turci, ca și momentul ales pentru decizia lor, unii cercetători susțin că masacrarea minorităților disidente era o consecventă practică turcească. Ei argumentează că masacrele hamidiene din anii 1890 și uciderea armenilor din Adana în 1909 au fost precursoare ale Genocidului care, la rândul său, a fost o acțiune premeditată plănuită înainte de Primul Război Mondial. Alții argumentează (așa cum am făcut eu în această carte) că masacrele anterioare fuseseră fapte discrete diferite ca formă de Genocidul din 1915 și că Genocidul a fost un eveniment neprevăzut de mare amploare, care s-a produs într-un moment de radicalizare urmând înfrângerii catastrofale de la Sarıkamıș în iarna 1914-15. Afirmația controversată că Genocidul fusese plănuit cu timp în urmă și pus în aplicare ca o consecventă politică turcească de exterminare trimite înapoi la noțiunea esențială de „turc îngrozitor“, inamic iremediabil al creștinilor și al civilizației europene, și este similară dezbaterii specialiștilor în Holocaust împărțiți în „intenționaliști“ și „structuraliști“. Dar chiar și cei care vor să disocieze episoadele violenței de stat otomane împotriva armenilor cad de acord că masacrele anterioare dovediseră o predilecție pentru represiuni violente. Repetatele justificări oficiale, fondate pe ideea necesității de securitate, ca și pe inconsecvența și ineficiența replicii puterilor europene, au servit doar la deschiderea drumului spre viitoare episoade de reprimare violentă a națiunilor considerate rebele.

Istoria relatată aici argumentează că Genocidul nu a fost plănuit cu vreme în urmă, ci a fost o reacție într-un moment de criză, care a sporit în timp până la radicalizare. Genocidul ar trebui disociat de episoadele anterioare de restaurare conservatoare a ordinii prin represiune sau prin violență etnică. Deși au existat similarități cu actele brutale de masacrare și deportare pe care regimurile anterioare le utilizaseră pentru a menține ordinea, amploarea Genocidului armean și efectele sale intenționate – expulzarea întregii populații din Anatolia răsăriteană – fac din acesta un act de transformare mult mai radicală, cu adevărat revoluționară, a organizării imperiale. Istoria relatată aici susține că Genocidul nu a fost motivat religios și nici nu a fost o luptă între două naționalisme aflate în conflict, dintre care unul l-a distrus pe celălalt, ci mai curând răspunsul patologic al unor conducători disperați care încercau să restabilească o siguranță împotriva unei națiuni pe care ei o etichetaseră drept inamic și o determinaseră să ia o poziție oponentă radicală față de regimul sub care viețuiseră secole la rând.

În vreme ce un sentiment antiarmean exista și creștea cu virulență în cadrul elitei otomane cu mult înainte de război și unii extremiști se gândeau la soluții radicale pentru Chestiunea armeană, îndeosebi după războaiele balcanice, Primul Război Mondial nu numai că a constituit o oportunitate pentru a pune în practică cel mai revoluționar program împotriva armenilor, dar a furnizat și conjunctura favorabilă care a convins triumviratul Junilor Turci să recurgă la o purificare etnică față de armeni. Momentul în care această posibilitate a devenit realizare s-a produs după izbucnirea războiului, când teama conducătorilor că autoritatea lor era în pericol s-a concentrat asupra armenilor în calitatea lor de pârghie pe care rușii și alte puteri o puteau folosi pentru a destrăma imperiul lor. Programul de reforme impus de europeni în 1914 a dus la manifestarea imediată a temerii otomane că suveranitatea lor asupra propriului imperiu ar fi compromisă și că sprijinirea armenilor de către europeni reprezenta un pericol pentru viitorul statului lor.

Dacă n-ar fi fost Primul Război Mondial, n-ar fi existat Genocidul, nu doar pentru că nu ar mai fi apărut „perdeaua de fum a războiului“ care să acopere faptele, dar și pentru că sentimentul primejdiei printre turci n-ar fi fost atât de acut. Fără existența războiului, motivația pentru o soluție radicală ar fi fost una mai slabă și în schimb s-ar fi ivit mai multe posibilități politice de negociere și de compromis. (Paginile 258-259)

Urmează explicitări și argumentări ale acestei opinii care poate fi considerată fie o posibilă teză istorică, fie o răstălmăcire a adevărului istoric, în orice caz ea este de luat în seamă, chiar și la modul polemic, sine ira et studio.

Sergiu Selian

by Sergiu Selian