COMENTARIU / O FAŢETĂ MAI PUŢIN CUNOSCUTĂ A PROBLEMEI ARMENEŞTI
La începutul Primului Război Mondial, Armenii din multe colţuri ale lumii au hotărat să formeze un corp de voluntari care să ajute trupele ruseşti în lupta lor cu Turcii şi astfel, implicit să-i ajute pe fraţii lor din Armenia de vest (Armenia Turcească) să scape de primejdia masacrării şi eventual ei sa ajungă să-şi dob
ândească libertatea.
Aşa s-a ajuns la organizarea corpului de voluntari Armeni de sub comanda Generalului Andranic Ozanian (fost ofiţer în armata bulgară). Aceşti voluntari au venit din S.U.A., din Franţa, România, Bulgaria, şi chiar din Turcia sau Rusia.
Acest corp de voluntari armeni, a luptat vitejeşte alături de trupele ruseşti şi a adus o importantă contribuţie şi jertfă de sânge la înfrângerea Turcilor la începutul războiului şi la salvarea a mii şi mii de Armeni de la masacre.
Desigur, marile eforturi ale acestui corp expediţionar armean au ajutat la Victoria finală a Aliaţilor în război, atât în prima parte a războiului în care Rusia a avut o mare contribuţie, cât şi după Revoluţia din Octombrie 1917, când trupele ruseşti au părăsit în masă fronturile pe care luptau şi au lăsat pe voluntarii armeni să acopere singuri frontul turcesc, încetinind înaintarea Turcilor spre nord.
Armenii au avut o contribuţie importantă în timpul Primului Război Mondial şi în cadrul trupelor engleze şi franceze care au înrolat în rândurile lor sute şi mii de armeni care scapaseră de masacre şi ajunseseră în Egipt şi pe insula Cipru. Aceşti ostaşi armeni care au luptat în rândul trupelor engleze pentru cucerirea Palestinei de la Turci, au fost recunoscuţi pentru eroismul lor în bătălii şi în mod special pentru rolul lor în lupta pentru cucerirea Ierusalimului.
Deşi Armenii au avut o contribuţie importantă la încheierea Primului Razboi Mondial, în final ei s-au ales cu nimic.
Astfel, dupa mari tergiversări, tratatul de pace dintre Turcia si Aliaţi încheiat în August 1920, la Sevres, a recunoscut independenţa Armeniei şi a convenit ca determinarea graniţelor sale cu Turcia să fie supusă arbitrajului Preşedintelui Statelor Unite, W.Wilson.
Acesta a propus, în principiu, ca Armenia să includă în teritoriul ei vilaietele (provinciile) Trabizon, Erzum, Van şi Bitlis, propunere care s-a stins fără vreun sprijin de la ceilalti aliaţi. Astfel Anglia s-a mulţumit să ia Ciprul de la Turci, Franţa să preia un teritoriu important din Orientul Mijlociu (Siria şi Libanul) iar Rusia şi-a pierdut interesul în rezultatele Războiului fiind cuprinsă de flăcarile Revoluţiei Bolşevice.
Armenia renăscută a obţinut doar teritoriul ocupat de Armeni în Rusia. Mai mult decât atât, ulterior, după ocuparea Armeniei Independente de către Bolşevici, Stalin a dat Turcilor două provincii armeneşti, Kars şi Ardahan (inclusiv muntele Ararat) pentru a încheia pace cu Ataturk, conducătorul de atunci al Turciei,
În Orientul Mijlociu, francezii au acordat independenţa Siriei, Libanului şi fostei provincii armeneşti Kilikia, dar aceasta, nefiind protejată de Francezi sau Englezi, a fost ocupată în câteva zile de Turci iar armenii care abia începuseră să se întoarcă la casele lor, s-au refugiat în Siria şi Liban.
Ceea ce am menţionat în titlul acestui material “o faţetă mai puţin cunoscută a problemei armeneşti” este această situaţie în care s-a aflat Armenia după Primul Război Mondial : o ţărişoară mică, mai mică decât teritoriul pe care îl ocupau armenii în Rusia, milioane de armeni masacraţi şi alungaţi de pe pământurile lor din Turcia.
În acelaşi timp, Rusia bolşevică şi-a consolidat graniţa de sud cedând Turciei cele două provincii armeneşti Kars şi Ardahan. Iar în schimbul Ciprului primit de Anglia de la Turcia, Anglia a acceptat tot târgul făcut pe spinarea Armeniei.
Poate că este cazul ca Armenia şi Armenii să-şi amintească această pagină a istoriei şi ca politica externa a Armeniei, şi activitatea diasporei să includă aceste faţete ale cauzei armeneşti şi să amintească de jertfa de sânge a soldaţilor armeni pe fronturile Primului Război Mondial.
Lanis Anton Sahazizian
Toronto