POST-SCRIPTUM LA „VISE DE PIATRĂ”

Recent,
m-am întors dintr-o călătorie/pelerinaj în biblica Țară Sfântă și pe
pământurile sacre ale Armeniei și Arțakhului. Am avut privilegiul să fim
călăuziți de preotul Der Khacer, parohul bisericii armenești din Melbourne, iar
în Israel ne-a însoțit Preasfințitul Theodoros de la Patriarhia Armeană din
Ierusalim. Pentru mine, primul popas, la mănăstirea Sfinților Iacovi (Surp Hagopeanț)
a fost un moment emoționant, care a constituit încheierea pelerinajului început
acum trei ani, când străbătusem în 40 de zile cei 800 km ai drumului spre
Santiago de Compostela din Spania, ca să mă reculeg în fața rămășițelor
corpului decapitat al Sfântului Iacov. Acolo, în catedrală, știusem că
pelerinajul meu nu se terminase.

Și iată că acum, după trei ani, la Ierusalim, în fața altarului sub care se află depus capul Sfântului, am fost pătrunsă de tihna misiunii împlinite. Preasfântul Theodoros, binecuvântat cu harul de a te face să te simți mai aproape de Dumnezeu, ne-a relatat cu de-amănuntul istoria locului și importanța fiecărui obiect sacru din catedrală. Ne-a mărturisit, la un moment dat, că el personal slujea de 27 de ani la acea mănăstire armenească a Sfinților Iacovi din Ierusalim și că familia lui era originară din Nakhidjevan, unde în copilărie își petrecea vacanțele, în satul Agulis/Aylis. Și ne-a mai spus că mănăstirea Sf. Iacov deținea o mărturie a prezenței armenilor în Agulis: a închis altarul desfășurând în fața noastră o draperie albastră de atlas, brodată cu impresionante motive biblice în stil decorativ armenesc; în josul draperiei, cu același ac migălos, era inscripționat în armeană că locuitorii din Agulis donau această draperie mănăstirii Sfinților Iacovi din Ierusalim, la anul 1755. Am simțit că mi se tăia respirația!

Aveam
la mine, cu misiunea de a le preda la Erevan, trei cărți traduse de Sergiu
(soțul meu). Ultima dintre ele, Vise de
piatră, ne parvenise prin poștă de la editor cu două zile înainte de
plecarea mea. La sfârșitul vizitei, când Preasfințitul Theodoros ne-a condus la
poarta mănăstirii, l-am întrebat dacă numele Akram Aylisi îi spune ceva. Mi-a
răspuns că trebuia neapărat să citesc Vise
de piatră. I-am mărturisit că nu numai că am citit-o, dar Sergiu chiar a
tradus-o în română și  aveam în bagaj un
exemplar, de dus la Erevan. S-a bucurat foarte mult, după care o tristețe i s-a
așternut în ochi când mi-a spus: „Biata Lusic s-a prăpădit acum câteva luni”.
Nu-mi venea să cred ce auzisem: va să zică, micuța Lusic din povestea lui
Aylisli, fetița de 14 ani care vară de vară venea la bunica ei in Agulis și își
petrecea tot timpul în curtea bisericii, desenând lăcașul, era un personaj
real! Incredibil!

Preasfințitul
Theodoros mi-a povestit că Lusic Agulețí a fost pictoriță și a ocupat un loc
special în viața artistică a Erevanului, unde viețuia. Mi-a mai spus că
locuința ei este acum casă-muzeu. Așa stând lucrurile, odată ajunși în Erevan,
Aram, prietenul nostru de-o viață, a venit să mă ia de la hotel, iar eu i-am
destăinuit pe drum că îmi doream să merg la Casa Agulețí. După ce ne-am bucurat
de revederea cu întreaga lui familie, spre seară am pornit spre muzeu. Am ajuns
târziu, muzeul era închis, dar în curtea interioară a casei funcționa o cafenea
și era deschisă. Am pășit timid în culoarul care ducea spre curtea interioară,
cu sentimentul că atingeam dalele unui sanctuar. Deși muzeul era închis, ne-a
întâmpinat minunata Gayane, nora Lusicăi, care ne-a deschis rând pe rând uși în
spatele cărora se desfășurau vremuri dintr-o altă lume. Da, Lusic fusese
pictoriță și lucrările ei, peisaje din sate armenești, îmi trezeau sentimentul
ancestral de dor de locurile prin care nu trecusem niciodată în viața mea.

Lusic
fusese o figură remarcabilă în viața Erevanului. Veșmintele ei de fiecare zi
erau vechi costume de port popular armenesc, pe care le colectase vreme de o
viață din cele mai îndepărtate așezări armenești. În amabilitatea ei, Gayane
ne-a deschis un dulap și ne-a regalat privirile cu combinații de culori
sofisticate în croieli care întreceau cu mult cele mai înalte pretenții ale
unor mari case de modă. Și să nu uităm ornamentele de argint, și ele vechi de
când lumea; Lusic le purtase cu eleganță și cu demnitate până în ultima ei zi
de viață. Colecția de obiecte de artă armeană mi-ar fi luat probabil zile
întregi s-o parcurg în întregime. Am să menționez doar un leagăn de copil, care
fusese al Lusicăi și care fusese folosit de toate generațiile ulterioare din
familie (în casă trăiseră și continuau să trăiască cinci generații de artiști).

Am
întrebat-o pe Gayane când se dusese Lusic ultima oară la Agulis. Mi-a spus că
asta se întâmplase în 1987, când voise să adune ce mai rămăsese acolo de
proveniență armenească. A tras la niște vecini azeri cu care cei din familia ei
erau foarte buni prieteni. Din motive ușor de inventat, autoritățile azere o
arestaseră și îi amenințaseră cu închisoarea pe vecinii azeri, dacă o mai
găzduiau. Soțul Lusicăi, sculptor binecunoscut în Erevan, apelase la autorități
și ea fusese eliberată, dar trebuise să părăsească imediat Nakhidjevanul.
Prietenii azeri o sfătuiseră să nu ia nimic din ce adunase, pentru că știau că
nu va fi lăsată să treacă nimic în Armenia. Cu inima sfâșiată, Lusic se
înapoiase acasă, pentru ca a doua zi, de dimineață, să descopere că vecinul
azer încărcase tot bagajul ei într-un camion care o aștepta acum în fața casei
sale din Erevan.

Gayane
m-a întrebat de unde venea interesul meu pentru Lusic. Eram atât de copleșită
de tot ce văzusem și auzisem, încât nu știam de unde să încep și ce să spun.
M-a salvat Aram, care i-a vorbit de Sergiu și de ultima lui traducere
publicată, Vise de piatră. Gayane a
fost foarte impresionată și mi-a zis că ar fi foarte onorați să aibă un
exemplar al cărții. I-am promis și într-o vizită ulterioară i-am oferit
exemplarul care inițial avusese altă destinație. Gayane mi-a mai povestit că
nimeni din familia lor nu știuse nimic despre nuvela publicată prima oară de
Akram Aylisli într-o revistă rusească din Moscova. Într-o zi, un prieten de
familie, care citise proza, a sunat-o la telefon pe Lusic și a întrebat-o dacă
era o coincidență de nume sau erau chiar întâmplări din viața ei incluse în
narațiune. Citind, Lusic a recunoscut acolo frânturi din copilăria ei petrecută
în Agulis.

Acum,
Lusic nu mai există. Dar ea a lăsat în urma sa memoria unui om integru, care a
avut în viață o menire specială, achitându-se de ea cu multă dragoste, cu
respect și cu deplină dăruire. Iar eu am avut privilegiul să pășesc pe urmele
ei, mai întâi prin lectură și apoi într-un timp și într-un spațiu de vrajă,
datorită grațioasei Gayane.

Madlen SELIAN

by Sergiu Selian