O ANIVERSARE / ERVANT ODIAN – 150 de ani de la naștere –

Anul 1869
a fost generos cu poporul armean. După ce, în februarie și în aprilie i-a
dăruit acestuia pe Hovhannes Tumanian, cel care avea să devină poetul național
al armenilor, și respectiv pe reputatul romancier, dramaturg și poet Levon
Șant, în septembrie aveau să vină pe lume cel mai important muzician armean,
Komitas, și unul dintre cei mai proeminenți scriitori satirici armeni, Ervant
Odian. Acum, la cea de a 150-a aniversare a nașterii acestor titani ai culturii
armene, ne vom fi făcut datoria de a-l comemora pe Komitas prin trei cărți
publicate la Editura Ararat, iar pe Odian – prin traducerea actualmente aflată
în lucru a volumului său de memorialistică Ani blestemați 1914-1919, care consemnează pribegia autorului
deportat în cursul Genocidului din 1915. Redăm în continuare, din virtuala
carte, fișa biografică a scriitorului.

Ervant Odian este unul dintre cei mai importanți scriitori satirici din
literatura armeană. După Hagop Baronian, vârful de lance al acestui gen
literar, Odian poate fi considerat cel mai înzestrat și percutant umorist
armean, care a lăsat pagini memorabile în proza clasică a limbii armene
apusene. A fost etichetat, ca atare, „cel mai mare satiric armean născut
pentru a stârni râsul”, tot după Baronian.

S-a născut la 19 septembrie 1869, în cartierul Yeniköy din Constantinopol,
Turcia. Tatăl lui era funcționar guvernamental în Imperiul Otoman și, datorită
serviciului său consular, se muta deseori dintr-o țară în alta, luându-și cu
sine familia. Ca atare, încă de mic copil, Ervant a călătorit în Franța,
Italia, Grecia, România și Egipt. El a crescut câțiva ani în casa din
Paris a unchiului său (fratele tatălui), reputatul
activist social-politic și publicist Grigor Odian, unde adesea a avut prilejul
să fie de față la discuțiile unor figuri literare proeminente, ca Minas Ceraz,
Nahapet Rusinian, Tovmas Terzian, Reteos Berberian. A căpătat cunoștințe
literare datorită mătușii (sora tatălui) Evpime Odian. Fiind un băiat
neastâmpărat și agitat, nu a urmat vreo școală, totuși în1892, când familia lui se înapoiase la Constantinopol, a fost înscris la
Școala armenească Berberian, dar după un an și jumătate avea să-și continue
studiile acasă, în particular, sub îndrumarea unor pedagogi angajați ad-hoc. A
asimilat încă de copil limbi străine, ca franceza și germana, a avut lecturi
din bogata bibliotecă în armeană și în franceză a familiei sale și s-a pătruns
de atmosfera plină de interes față de știință, de artă, de literatură din casa
părintească. La
inițiativa aceluiași unchi, în 1879 a întreprins o călătorie de nouă luni în
Europa, unde a vizitat orașele Paris, Vichy, Roma, Napoli și altele.

Pe când era elev la Berberian, Odian a redactat un ziar satiric școlar tras la șapirograf, „Vararan” (Soba), care curând avea să fie interzis de conducerea școlii, drept care el a editat apoi un ziar satiric personal, „Anhașt”  (Neîmpăcatul). La sfârșitul anilor 1880, a pătruns în arena literaturii cu traduceri și cu studii istorico-filologice. A debutat ca scriitor la 18 ani, cu creații proprii publicate în presă. La propunerea scriitorului și gazetarului Arpiar Arpiarian, în 1892 și-a asumat funcția de redactor-șef adjunct al cotidianului „Hayrenik” (Patria), întemeiat de Arpiarian, și în 1896 a devenit redactorul-șef al ziarului. A scris pentru publicația sa cronici-foiletoane și tot acolo i-au apărut nuvelele Martirul dragostei (1892), Cămătarul (1893), Poveste de Anul nou (1895), precum și romanul satiric Un încurcă-lume (1895-1920, ulterior intitulat Popa mijlocitor).

Ulterior,
avea să scoată la rândul său publicații satirice: în Alexandria „Azat khosk” (Cuvântul
liber, 1901-08, dar înființată la Paris), „Azat bem” (Tribuna liberă, 1903-06),
„Orenk” (Legea, 1905) și „Crac” (Focul, 1905), iar în Constantinopol – „Arevelk”
(Orient, 1907), „Kharazan” (Biciul, 1909), „Carapnat” (Ghilotina, 1910), „Sev
catu” (Pisica neagră, 1912), „Manana” (Mana, 1913-14), „Ignat agha” (Aga Ignat,
1919-20) și „Erghițacan tarețuyț” (Almanah satiric, 1921-22).

Numele
său a fost pus de autoritățile otomane pe lista de „persoane indezirabile”.
Când, în august 1896, la Constantinopol au avut loc masacrele hamidiene, Odian
a părăsit pe ascuns capitala imperială și a plecat într-un tur de 12 ani care avea
să includă Atena, Cairo, Paris, Viena, Londra, Bombay (actualul Mumbay, unde a
făcut negoț de bijuterii). Din cauza acestei existențe de pribeag, avea să rămână
celibatar până la sfârșitul zilelor sale. După revoluția Junilor Turci, din
1908, s-a înapoiat la Constantinopol, reluându-și activitatea de publicist în
paginile ziarelor armenești, organe ale partidelor naționale, fără să facă vreo
discriminare politică, de la „Byuzantion” la „Jamanac” și la „Azatamart”.

În
cursul Genocidului comis asupra armenilor, declanșat în 1915, inițial s-a
ascuns în casa unui prieten și astfel a evitat să fie ridicat la 24 aprilie și exilat
odată cu alți 235 de intelectuali armeni. La sfârșitul lui august, însă, avea
să fie arestat și deportat în deșertul arab, la Deir ez-Zor, unde a rămas până
în 1918. Datorită cunoașterii limbii germane, a fost utilizat ca translator de oficialitățile
germane din localitate, până când un șofer armean care își tăinuia apartenența
etnică l-a recunoscut pe fostul său profesor de la școala din Hama, unde Odian
predase de la sfârșitul lui 1916 până în aprilie 1917, l-a făcut scăpat și l-a ascuns
într-un loc sigur. După armistițiu, Odian s-a întors la Constantinopol, unde a
colaborat din nou la presa armeană și pe de altă parte și-a asumat
responsabilitatea strângerii orfanilor armeni rămași din deportări în
deșerturile siriene și a plasării lor în orfelinate. Singura lui sursă de venit
a fost, ca întotdeauna, scrisul său. Avatarurile acelor ani tragici urmau să
fie relatate în scrierea Ani blestemați
1914-1919 (memorii personale), rămasă în manuscris și editată postum la
Erevan, în 2004.

În
1922, când noul regim kemalist și-a făcut simțită tendința opresivă
antiarmeană, Odian a plecat definitiv din Turcia acum republicană. S-a stabilit
în București, unde a publicat ediții noi din O misiune la Dzablvar și Camaradul
P. Panciuní la Vaspuracan, publicate anterior la Constantinopol. În 1924, a
locuit la Tripoli (Liban), iar din 1925 s-a aflat la Cairo, unde a redactat
cotidianul „Arev” (Soare), pentru ca în anul următor, la 3 octombrie, să moară
de cancer.

*

Ervant
Odian a fost un scriitor prolific, autor a 35 de romane și numeroase nuvele și
povestiri. A publicat în presă mii de articole, foiletoane, pamflete, dialoguri
alegorice, portrete satirice etc. Foiletoanele și pamfletele lui au fost o
prezență originală și masivă în tezaurul prozei armene clasice: schițele din
ciclul Paraziții revoluției (1898-99),
povestirile Sabia regelui Levon (1898),
Călăul cel bun (1899), Aga Hamparțum (1904), Lacom după aur (1905) și alte zeci,
nuvelele Filantropul comunitar (1905),
Ciughuprist et Co. (1910), Război și… pace (1911), Aventura amoroasă a lui Mike (1914), Scrisorile unui negustor sau Arta de a fi un
om perfect (1914),romanele
satirice Oameni de acțiune (1900-01),
Propagandistul (1901), Familie, onoare, morală (1910), Eu nu mă însor cu una de afară (1913), Nevasta epitropului (1915) și îndeosebi trilogia
Camaradul P. Panciuní (O misiune la Dzablvar – 1911, Camaradul P. Panciuní la Vaspuracan și Concepțiile mele asupra lumii – 1914, Camaradul P. Panciuní în exil – 1923),
care a devenit capodopera satirei politice în literatura armeană.

Odian
și-a semnat creațiile, pe lângă numele real, cu pseudonimele S. Jirayr, Erod,
Vahram, Der-Coms (Părinte-Conte). Victimele condeiului său au fost acei
activiști ai comunității armene care în vorbe se dădeau drept revoluționari,
patrioți, eroi naționali, în timp ce prin faptele lor călcau în picioare ideile
sacre. Scriitorul a creat o galerie întreagă de tipuri și de moravuri, biciuind
în egală măsură lumea laică și clerul, pe parveniți și pe împilatori, pe falșii
binefăcători și onorabili.

Un loc
special nu numai în opera lui Odian, dar și în proza armeană, îl ocupă romanele
istorice detectiviste de aventuri Abdül
Hamid și Sherlock Holmes (1911) și Saliha
hanâm sau Armata împotriva tiranului (1912), în care este reflectată lupta
dusă în anii 1904-08 contra sângerosului regim hamidian dictatorial și sunt
promovate idei generoase ca libertatea, egalitatea și solidaritatea națiunilor,
patriotismul, umanismul.

O
valoare cognitivă și artistică au romanele-foileton și cele cronologice: Noi bogătași (1919-20), Spionul nr. 17 (4 volume, 1919-21), Eroi de lut sau Conaționalii noștri (1921),
Dapita sau Fete noi (1922), Femeia cu umbrelă verde (1923), Diaspora armeană (1924-25). Acesta din
urmă, cel dintâi roman amplu închinat comunităților armene nou-create în lume
după evenimentele tragice din 1915-18 care au decimat națiunea armeană și i-au
silit pe supraviețuitori să găsească refugiu pe meleaguri străine de pământul
strămoșesc, este un apel la revenirea în patria renăscută, drept chezășie
pentru conservarea identității naționale.

Un alt
loc aparte în moștenirea literară a lui Odian îl ocupă farsa Sărăntocul (1905), comedia Războiul franco-turc sau Piețarul Aga Artin (scrisă
în colaborare cu Mikayel Gyurdjian, reprezentație teatrală în 1906, editare în 1909),
memoriile Amintiri sângeroase (1898)
și Doisprezece ani în afara
Constantinopolului (1912-13), ciclul de portrete satirice Deputații noștri (1913).

Scrierile
lui Odian au fost traduse în albaneză, bulgară, franceză, greacă, rusă, turcă.
Unele au fost dramatizate, iar proza Spionul
fals a fost ecranizată în 1964, în Armenia, sub titlul Monsieur Jacques și alții. La rândul lui, Odian a tradus romanele Învierea (1910) și Anna Karenina (1911) de Lev Tolstoi, precum și lucrări de Émile
Zola, F. M. Dostoievski, Mark Twain, Maxim Gorki etc.

Sergiu SELIAN

(Din
volumul în pregătire Ani blestemați
1914-1919)

by Sergiu Selian