RUXANDRA CESEREANU : Modelul armean (Epica epopeică a lui Franz Werfel)

Când mi-a căzut în mână, la cincizeci de ani de la traducerea în limba română, romanul în trei volume al lui Franz Werfel – Cele 40 de zile de pe Musa Dagh, destule dintre paginile cărții (împrumutată dintr-o bibliotecă publică) erau nedezlipite. Lucrul acesta m-a mâhnit și probabil exact această reacție m-a mobilizat să scriu despre admirabilul roman al lui Werfel. Evreu austriac, poet, dramaturg, romancier, Werfel a fost pasionat, la nivel de epică, de rezistența armenilor pe muntele Musa Dagh (faptul istoric se petrece în 1915, Werfel își publică romanul în 1933), dar și de figura sfintei catolice Bernardette Soubirous (Cântecul lui Bernardette este publicat în 1941).

 În prefața la romanul Cele 40 de zile de pe Musa Dagh (traducere de Horia Matei, prefață de Nicolae Balotă, trei volume, București, Editura Univers, 1970), eseistul Nicolae Balotă diagnostichează caracterul epopeic al romanului lui Werfel care are în centru nu doar persecuția sistematică la care sunt supuși armenii de către autoritățile turce (începând cu finalul secolului al XIX-lea și continuând cu al doilea deceniu din secolul XX), cât mai ales rezistența armenilor din satele de la poalele muntelui Musa Dagh (în mod special din satul Yoghonoluk) în momentul în care debutează genocidul aplicat armenilor.

Personajul central al romanului, Gabriel Bagradian (cel care va deveni comandantul militar al armenilor răzvrătiți, retrași pe Musa Dagh), are intuiția necesității ca armenii să își construiască un destin epopeic, trecând de la a îndura (existențial) persecuțiile, umilințele, batjocura (a suporta ura altor popoare) la a rezista. În câteva secvențe ale romanului este chestionată identitatea armeană și dreptul de a avea o astfel de identitate, în ciuda obstrucțiilor aduse de contextele istorice și de ritualurile de persecuție. Unul din personajele romanului (medicul Antaram Altouni) exclamă excedat de povara persecuțiilor la nivel colectiv a armenilor: “Poți să fii rus, și turc, și hotentot și mai știu eu ce, dar nu poți să fii armean. A fi armean este ceva imposibil. ” (vol. I, p. 65)

Identitatea armeană este cercetată între două exreme: autoumilirea în fața altor popoare (obediența) ori dimpotrivă, orgoliul de a fi armean și de a reprezenta o mare cultură, precum și una din primele națiuni creștine[1]. Pe acest fond, Franz Werfel construiește personajul lui Gabriel Bagradian care va recunoaște, în el, o energie simili-mesianică de a fi armean și lider al armenilor rebeli, inclusiv inițiat în pătimirile armenilor; Bagradian se simte inspirat și călăuzit (aproape divin) să reprezinte poporul armean în forma sa activă, anti-pasivă (vol. I, p. 83).

Această questa identitară la nivel individual și colectiv se petrece pe fondul divizării Europei și a lumii în timpul primului război mondial, când turcii devin aliații Germaniei, iar Puterile Occidentale sunt vulnerabile, concentrate pe un război anti-german și nu neapărat pe o atenție acordată armenilor. Există, astfel, o Europă care gândește strict alianțe și stratageme (indiferent dacă aliații sunt imorali d.p.d.v. istoric și politic) și o Europă impotentă, fragilă care, în ciuda principiilor sale democratice pe care se bazează, este inaptă să ajute eventuale popoare amenințate de masacru, purificare etnică, persecuție.

Tocmai de aceea, destinul lui Gabriel Bagradian este construit inițiatic, pas cu pas, de către autor, La început, Bagradian este “străinul, parizianul, cetățean al lumii, care își depășise de mult originea” (vol. I, p. 101) – întrucât, căsătorit cu o franțuzoaică, Bagradian trăia la Paris și se franțuzise în mod asumat – , dar treptat el se rearmenizează prin asumarea unei identități colective boicotate constant ori chiar masacrate (el revine în satul Yoghonoluk din Antiohia, unde familia sa își avea rădăcinile de un secol deja). Lamentoul acestei persecuții la nivel național îl rearmenizează, îl determină să inițieze o questa, să își caute centrul (pentru sine, dar și pentru alții). Questa sa identitară are funcție etică, istorică și ontică. Gabriel Bagradian reprezintă armenitatea redescoperită, asumată nu doar ca doliu și disperare, cât mai ales ca rezistență. E remarcabil inclusiv felul în care Bagradian reînvață să vorbească fluent limba armeană: la început vorbește împiedicat, dar treptat limba armeană își găsește făgaș în el și îl re-înrădăcinează. De la reînrădăcinarea lingvistică se ajunge apoi la cea existențială și la cea la nivel colectiv, de popor. Nu doar tatăl (Gabriel Bagradian) se rearmenizează, ci și fiul său (Stephane) se rearmenizează treptat și se sacrifică, în cele din urmă, pentru cauza armeană. Cele două personaje, tatăl și fiul, vor pieri amândoi, în etape variate ale rezistenței armenilor împotriva turcilor, tocmai ca să resfințească pământul din Yoghonoluk, să îl recreștineze (sau reîncreștineze) în sens sacrificial. Gabriel Bagradian are chiar o conștiință epopeică, lucidă în privința genocidului la care este supus poporul său și căruia îi opune rezistența: scopul său este să preschimbe cadavrele vii ale armenilor (persecutați) și făpturile spectrale umilite în niște războinici.

Satul Yoghonoluk se revoltă și se retrage pe Musa Dagh, datorită felului în care deportarea, gândită punitiv de turci împotriva armenilor, primește sens de exterminare. Este emblematic cazul orășelului Zeitun; sub pretextul că ar fi insubordonați și rebeli, armenii și familiile lor sunt deportați; dar deportarea e de fapt o formă de lagăr de concentrare pribeag  – după cum explică autorul: “lagărul de concentrare rătăcitor unde nimeni nu-și poate face nici măcar nevoile fără să ceară permisiunea” (vol. I, p. 115). Deportații alcătuiesc în mod concret (nu metaforic) convoaie ale morții; casele lor părăsite cu de-a sila sunt jefuite de turci într-o organizare sistematică de a instaura haosul și de a pulveriza și distruge ideea de centru. Personajul preotului Ter Haigasun nuanțează cu precizie conținutul ororii, făcând o comparație și în același timp distincție între masacru și deportare. Masacrul este haotic și durează puțin (așa încât supraviețuitorii sunt posibili), în vreme de deportarea este meticuloasă și urmărește o extincție completă a poporului armean (supraviețuirea nefiind posibilă decât foarte rar) – vol I, p 232.

Are dreptul un alt popor, prin liderii săi politici (și religioși) să decidă exterminarea unui alt popor? Iată problematizarea acută pe care o ridică romanul lui Franz Werfel.

Armenii sunt adesea marcați de fatalitatea destinului, iar fatalismul lor este unul de tragedie antică (pe fondul multor dialoguri, din roman, despre predestinare și creștinism). Zeii greci (capricioși, tiranici, cruzi) de odinioară au fost înlocuiți de comandanții militari și liderii politici turci care au organizat, în 1915, un asasinat în masă al armenilor, scopul fiind resurecția Imperiului Otoman. Gabriel Bagradian este personaj central și întrucât râvnește să sfideze predestinarea armeană, construind o rezistență cu tendință epopeică și orgolioasă a armenilor la nivel de popor. Lucid în fața exterminării, Bagradian este conștient că rezistența are nevoie de o (auto)mitologizare: de aici simbolismul evident al muntelui Musa Dagh ca piatră a lui Hristos, ascetism, mândrie, curaj prometeic, muntele fiind cartografiat mental ca un teritoriu sacru al rezistenței identitare colective. Există aici, în numele Musa Dagh, un întreg sincretism religios, întrucât Musa Dagh înseamnă Muntele lui Moise, conținând astfel o simbolistică iconică biblică.

Structura rezistenței de pe muntele Musa Dagh este elaborată și nuanțată. Sunt alcătuite comite specializate pe apărare, organizare internă, justiție, sănătate; se sapă tranșee și se construiește un altar uriaș de lemn în mijlocul taberei. În mod concret este construit un sat de colibe (folosindu-se crengi), un șopron-spital și diverse fortificații. Rezistența de pe Musa Dagh râvnește de fapt și să rezolve o polemică la nivel de popoare: armenii sunt, în general, vestiți ca negustori și comercianți (bancheri etc.), turcii sunt cunoscuți eminamente ca războinici; pe Musa Dagh, armenii vor să demonstreze nu doar că pot fi războinici, dar și că pot fi triumfători în luptă împotriva turcilor.

Structura organizației civilo-militare de pe Musa Dagh are și o coloratură religioasă adiacentă: insurgenții aduc pe munte ciubere cu pământ din cimitirul armean (de la Yoghonoluk), iar acest lucru consacră de fapt spațiul Musa Dagh; este vorba despre o sfințire simbolică a locului chiar în sens dublat, căci muntele deja sacru prin denumirea lui (Muntele lui Moise) devine încă o dată sacru. Dacă insurgenții armeni vor pieri pe Musa Dagh, ei vor putea fi înmormântați în pământ sfințit, într-un cimitir improvizat, dar autentificat și legitim, simbolic vorbind. Werfel sugerează astfel că Musa Dagh devine de fapt o cetate a cruciaților, un nou Ierusalim (chiar dacă referințele acestea nu apar direct). Aluziile la o sacralitate biblică (fie veterotestamentară, fie evanghelică și christică) sunt inserate contrapunctic; astfel, după amenajarea ei, tabăra de refugiu și rezistență este percepută ca “o colonie care fără îndoială că semăna cu o așezare de pe vremea lui Avram și a celorlalți patriarhi” (vol. II, p. 89). În acest fel are loc o mitologizare a rezistenței armene de pe Musa Dagh prin raportare la rezistența și revelațiile religioase ale evreilor; colonia armeană de pe munte este legendarizată prin comparația cu varii scene și secvențe profetice din Biblie. Adiacent, tabăra de refugiu și rezistență este bazată pe egalitate și fraternitate, semănând cu un falanster: trimiterea este, fățiș, la Revoluția Franceză (mai ales că insurgenții armeni de pe munte vor fi salvați în cele din urmă de o navă franceză de război).

Există și o dimensiune păgâno-magică asumată de romanul lui Werfel: din comunitatea armeană fac parte și trei magiciene specializate mai ales pe chestiuni mortuare (cele trei femei sunt, însă, repudiate de comunitate): Numik, Vartuk și Manușak. Ele seamănă cu niște personaje de cor antic, după cum precizează chiar autorul (vol. II, p. 137). Cele trei sunt bocitoare, dar și magiciene rustice; ele sunt, însă, inclusiv moașe la naștere, adică ursitoare simbolice și moire. Pe Musa Dagh se desfășoară astfel un întreg ciclu al vieții și al morții, lumea întreagă este concentrată, în sens ontic, aici.

Luptele câștigate de armenii răzvrătiți de pe Musa Dagh împotriva turcilor, sunt percepute de cei din urmă ca fiind o încarnare a Judecății de Apoi (musulmanii rustici au această grilă de interpretare). Figura lui Hristos este acreditată prin intermediul luptelor militare câștigate de armeni (în ciuda muniției puține și a numărului mic de foști soldați armeni înrolați odinioară în armata otomană): “Isus Christos, profetul necredincioșilor, făcuse ca dindărătul muntelui să răsară soarele puterii sale, iar djinii armenești de pe Musa Dagh, dimpreună cu sfinții bisericii, Petru, Pavel, Toma și mulți alții își ocroteau poporul”  (vol. II, p. 236). Atunci când armenii incendiază coastele muntelui ca să se autoprotejeze de soldații turci ce luau cu asalt Musa Dagh-ul, incendiul este proiectat ca un foc divin apărător, sfânt. Epica rezistenței de pe Musa Dagh este una inițiatică în sens demonstrativ pentru întregul popor armean întrucât, după ce traversează o formă de iad (prin persecuții, masacre, deportări, jefuiri, varii puniții la care sunt supuși de turci), majoritatea armenilor retrași pe Musa Dagh se vor salva.

Astăzi, romanul lui Werfel este aproape uitat; dar în lista mea de proză (validă) din secolul XX este o carte nu doar de citit, ci și de recitit. O recomand pentru toți cei care caută o epică despre persecuție și rezistență, despre curaj și impetuozitate, despre obstinație și mistică tămăduitoare.

________________

[1] Creștinismul este implementat în Armenia de către apostolii Tadeu și Bartolomeu care au predicat aici în secolul I d. H. și care au fost martirizați. Oficial, creștinismul a fost adoptat în Armenia în 301, d. H., când Sfântul Grigorie Luminătorul l-a convertit pe regele Tiridates al III-lea. A fost prima națiune care a acceptat oficial creștinismul. Ulterior, la Conciliul din Calcedon (din 451 d. H.) a avut loc o schismă în urma căreia Bicerica Armeană s-a separat de celelalte biserici creștine (din cauza divergențelor legate de natura lui Hristos), devenind o Biserică Orientală Ortodoxă Independentă. Pentru înțelegerea creștinismului armean, inclusiv iconic, este emblematic filmul regizat de Serghei Paradjanov – Sayat Nova sau Culoarea rodiilor (1969).

Publicat în revista STEAUA nr. 11-12/2020  care apare la Cluj, sub egida Uniunii Scriitorilor din România.

Ruxandra Cesereanu, poetă și prozatoare. Profesor de literatură comparată la Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Este, de asemenea, cercetător al universului concentraționar și a coordonat un Proiect de cercetare-dezvoltare intitulat Gulag şi Holocaust în cultura română.

by Redactor