BEDROS HORASANGIAN : Un Ohanesian și doi Baronian

Au și cărțile destinul lor, ca și oamenii. Dovadă ar fi o listă de lucrări, de diverse facturi, unde găsesc câte ceva legat de armeni. Totdeauna s-a aprins un bec în capul meu când a fost vorba de așa ceva. Că am trăit printre armeni, că mi-a fost dat că trăiesc printre români sau pe oriunde pe unde mi-a fost dat să ajung. La Ohrid, pe malul lacului, unde am dat de un armean din Salonic la obârșie, sau la Episcopia Armeană din București, unde mi-a fost dat să întâlnesc patru armeni, din Iran, cu povestea lor dramatică pe care am și depănat-o în România Literară. Oare ce s-o fi ales de acești oameni? Nu am avut nici un semn de la cei care au trăit-o, nici de la cei care, eventual, au aflat de ea. Ca și cum n-a fost. Oare chiar s-a întâmplat? Iată cum o realitate se poate transforma în ficțiune. Așa cum ficțiune a devenit și deportarea în Siberia a grupului Siruni, și ziua aceea din anii `50 când zeci de armeni au fost luați pe sus și duși să dea declarații despre cocoșei – unii chiar au făcut pârnaie! – așa cum ficțiune a devenit și activitatea unora dintre conaționalii noștri, care din activiști de stat și de partid au devenit activiști culturali după 1989. Ce e real/realitate, ce devine ficțiune, irealitate, suprarealitate, abur, nor, ceață, neant? A fost Genocid în 1915? A fost, aici nu mai există îndoieli. Există doar un negaționism acerb, asumat ca politică de stat, de republica Turcia clădită și modernizată pe o crimă în masă și spolierea de proprietăți a unei întregi națiuni. Armenii, oricâte războaie ar pierde sau câștiga, nu pot trece peste acest tragissim moment al istoriei Europene. Știm ce știm, avem probe, documente. Și despre mine mai știu câte ceva. Informații sau povești, mai mult sau mai puțin consistente, dar fiecare întâmplare aducând în atenția ( Cui? A Mea? A unor presupuși cititori, armeni sau români? ) cuiva, să presupunem, ceea ce decupăm din infinitul de întâmplări/evenimente/oameni și fapte ce alcătuiesc istoria omenirii. Că suntem armeni sau nearmeni, că aparținem unui timp anume – unii l-au apucat pe Talaat Pașa și  Clemenceau, alții pe Hitler, Stalin și Beria, și mai alții pe Iliescu și Băsescu, exemplele pot continua cu personaje armenești, Anastas Mikoian aparține unei epoci, Nikol Pashinyan alteia etc – că ne este dat să trăim și ce vine peste noi. Ce ne aduce întâmplarea, hazardul, acel Khăsmet – destin, cuvânt arăbesc, intrat prin mijlocirea limbii turce și în limba română, pe vremea lui  Caragiale și a prietenului său Petre Missir – care lucra la ziarul Universul, era des folosit și  utilizat de generația bunicilor noștri, care mai dădeau și din mâini, îndreptându-le,  mâinile, într-un sus infinit – pe care  nu-l putem evita. Ce ți-e scris, e scris. Deci, revin la o listă de cărți pregătite să fie luate la mărunțit. Citit cum ar veni, mereu mi-a plăcut să citesc și nici azi, ajuns să zicem la senectute – babalâci, boșorogi etc, cum ne gratulează cei tineri – nu mi-a dispărut acest viciu. Ca să nu spun plăcere. Cititul. Ca bucurie de a trăi. Unii joacă șah, alții table – de ghiulbahar chiar că nu mai știe nimeni – fel de fel de preocupări, mai mult sau mai puțin profesionale. Profesioniste. Sau de amorul artei, de plăcere.

Până să reiau lista de cărți pregătită pentru lecturi, deja mult întârziată, să spunem câteva cuvinte de alte două-trei apariții editoriale. Mai noi sau mai vechi, dar care abia acum, cum, necum, ajung la mine. Primul volum, grosuț bine, Mashallah, greu de ținut într-o singură mână ( “Dumneavoastră de ce veniți la sala de fitness?”, „Oh, am de citit câteva cărți mai groase! ) este un lung și intens dialog epistolar între un (mare) cântăreț de operă ( tenorul Ion Piso) și un critic/ istoric/ muzicolog/compozitor pre numele lui Doru Popovici. Cartea se numește, „Antifonar epistolar ”( Editura EIKON, 2017, ediția II-a , revăzută și adăugită) un titlu mai tra-la-la și necomercial am zice, dar nu te poți pune cu artiștii. Schimbul de scrisori dintre cei doi prieteni – consumat în 2001 și continuat cu depănarea unor prelungite amintiri în 2002 și 2003– ar vrea să fie un  pretext pentru a acoperi viața și activitatea unuia dintre numele clopoțitoare ale scenei lirice românești. Sunt evocate multe momente din istoria operei. Din România. Și în același timp, indirect, ne oferă și o panoramă a lumii culturale românești și internaționale, evident cu inserturi politice, adiacente, din a doua parte a secolului XX. Ion Piso (n.1926) este și astăzi – îmi spune editorul cărții ( dar și prietenul meu, Valentin Ajder ) bine merci, ceea ce nu are decât să ne bucure. Din păcate, ceea ce am urmărit noi, sunt armenii ce apar consemnați în volum și nu mai sunt. Și prietenul de-o viață al lui Ion Piso, baritonul David Ohanesian (1927-2007) și marele meloman și prietenul nostru drag Părintele Dr. Zareh Baronian (1941- 2017) nu mai sunt printre noi. Nu doar de aceea vrem să reliefăm ceea ce Ion Piso consemnează în rememorările sale cu multă căldură. Să fie clar și limpede, nu facem recenzia unui volum de corepondență/memorialistică legat de viața și activitatea lui Ion Piso, ci menționăm doar ce este legat de Hair Surp Baronian și, într-un episod, mult mai consistent, David Ohanesian.

„La Erevan publicul se comportă la fel ca în  întreg Caucazul, ba chiar ca în întreaga Rusie. Nu se lasă și nu te lasă până nu-i faci voia. Întrerupe spectacolul cu încăpățânarea obstinată de a auzi (și el) un cântec de mai multe ori. Arhimandritul Baronian, capul religios  actual al comunității armene din București, aflându-se la Erevan ca student teolog, s-a nimerit la unul dintre aceste spectacole. Acum, de câte ori ne întâlnim, ridică trei degete și aproape scandalizat exclamă „De trei ori!”. (Parcă ultima dată erai și tu de față (acasă la Oha) când, pentru a nu știu câta oară retrăia episodul, povestindu-l cu lux de amănunte.” Fragmentul/episodul citat, oricât de pasager și aparent insignifiant devine sugestiv pentru a contura celor care l-au cunoscut pe un devotat slujitor al Bisericii și în același timp iubitor de muzică și oameni. O specie care, din păcate, se împuținează pe zi ce trece. David Ohanesian a fost cel mai bun prieten și coleg de scenă al lui Ion Piso. Atât pe scena operei din Cluj – avem un afiș în care cei doi apar într-un spectacol cu Faust – pe cea din București, sau de pe alte scene ale lumii. Ani în șir David Ohanesian a fost solist al Operei din Hamburg – și alte numeroase apariții pe marile scene ale lumii, în timp ce Ion Piso ajunge director al Operei din Oldenburg, după ce a ajuns să cânte la Metropolitan Opera din New York. Două vieți și destine artistice împlinite, putem adăuga. Dincolo de avatarurile istoriei și răsucirile ei.

Sunt multe momente de grație evocate în carte,  numeroase alte nume mari ale culturii române sunt schițate de neobositul memorialist.

Ce scrie Ion Piso despre David Ohanesian. Capitolul Colegii se deschide după cum urmează.

“ OHANESIAN. Primul care iese în față, atunci când adierea amintirilor îmi încearcă gândul, este David Ohanesian, nu numai pentru că a fost cel dintâi prieten și coleg. Am crescut împreună în același teatru; el mai mult eu mai puțin.  E o jumătate de secol de-atunci, de când am început amândoi meseria; de când am legat prietenie.  N-o spun eu, ci …trecutul. Ce ne-a atras unul spre altul, nu știu, pentru că nu suntem făcuți din același aliaj, dar bănuiesc. Sinceritatea lui izvorâtă din puhoiul darurilor cu care l-a înzestrat natura pentru meserie, dintre care vocea stă în frunte, s-a întâlnit cu stufărișul profesiei noastre și pare că s-a potrivit cu comportamentul meu cam dezinvolt, urmare a faptului că nu mă luam prea în serios  ( maturizarea în această privință e un proces încă deschis în cazul meu). Cum nici unul dintre noi nu eram torturați de complexe pentru te miri ce insatisfacții: el nu le avea, eu nu le simțeam, nu ne duceam viața cu „ascunzișuri.“Așa am ajuns amândoi în aceeași barcă ce plutea în voie alături de nava în care se aflau ceilalți. Un soi de Wahlverwandschaft/afinitate electivă/mai ales că aveam gînduri asemănătoare, nu numai la cântat.

Cred că de aceea petreceam timpul liber împreună, târguind la piață, chiar gătind de-ale mâncării împreună, adică cam tot timpul împreună, când nu eram la teatru; dar și pe scenă în spectacole și concerte tot de nedespărțiți, încât ne-au ieșit vorbe ajunse până la înaltele instanțe unde se pritoceau cele secrete. Ce mai, acolo unde “se știa tot”. De n-ar fi fost oarece fapte care să se pună de-a curmezișul celor scornite de gurile rele ( un sărman tenor pizmaș) ar fi putut ieși rău pentru amândoi…

Îmi amintesc cum într-o după amiază de iarnă ascultam la patefonul lui ( nici nu se pot compara cu sunetul discurilor clasice – astăzi (din păcate) complet desuete-imprimările digitale recente care din cauza frecvențelor prea înalte fac vocea „ațoasă”, ascultam, cum zic, pe unul dintre idolii noștri, Caruso, Gigli, Pertile sau Tita Ruffo. Peste muzică, la un moment dat se suprapun câteva ciocănituri în ușă și își face apariția fiica proprietarului unde sta în gazdă Oha. O sănătate, nu alta, de vreo douăzeci de ani, fermecătoare în naivitate ei spontană. Roșie în obraji, venea de la săniat. Am rămas „ușor” surprins. Cu sfiala care-i stă bine oricărei fete, după ce întră în cameră îl întreabă galeș pe amicul meu: „Pot să dau jos pantalon?”. Am rămas ușor surprins. Îl știam o fire care nu se încurcă în prea multe târcoale, nu se pierde în ocolișuri, merge direct la țintă: dar nu mă așteptam ca drumul să fie atât de bătătorit! Trec câteva secunde, se schimbă priviri și fata, scurt, așezându-se pe un scaun mai lângă ușă începe să se facă comodă, iar eu mă pregătesc de plecare. Oha, schimbând placa, mă oprește spunându-mi : ”Sărăcuța, nu prea știe românește; încurcă pantalonii cu paltonul “. I-am admirat ca și în alte dăți prezența de spirit cu care a ieșit din încurcătură…Cum îl cunosc sincer, dar și încăpățânat, sunt gata și acum să-i accept explicația ( la care pînă azi nu a renunțat) de n-ar stărui în memoria mea amintirea schimbului de priviri.( Într-o notă de subsol Ion Piso, nu lipsit de umor adaugă: “Prietenia îmi interzice să mă îndoiesc de facultatea dominantă a caracterului său, sinceritatea, desi îmi stăruie în minte proverbul boșiman: Adevărul e un lucru prea bun ca să fie întrebuințat zilnic“ Și Piso își încheie paranteza memorialistă în aceeași notă caldă. ”Tinerețea s-a dus și cu ea vremea zburdălniciilor nevinovate. Despre spendida carieră, notorie nu numai la noi, și justificată de atâtea calități profesionale ale bunului meu prieten au vorbit, au scris și încă vor mai scrie mulți, cei în drept s-o facă. N-am de gând ca din cauza stângăciei  și nepriceperii mele (am acte de tenor) să pun vreo notă falsă care ar putea strica armonia elogiilor pe care pe bună dreptate I se aduc și la care subscriu cu admirația de totdeauna. Am vrut doar să-mi încălzesc sufletul evocând prima mea prietenenie “profesională”, la care țin atât de mult. Acum ne vedem mai rar. Gramofonul a ieșit din modă, iar Euterpe ne-a lăsat de capul nostru!”

Frumos elogiu adus de un artist altui artist. Mai ales când știm cum funcționează invidia și răutatea, egoismul și egolatria, lipsa de empatie și generozitate, atunci când vine vorba nu doar de cântăreții de operă. Exemple, cu toptanul. Dar să rămânem pe lungimea de undă a acestei nostalgii amicale, ajutați și de cele câteva imagini fotografice cu David Ohanesian, mândria comunității armene din România cândva, pe care viitorul centenar Ion Piso ni le pune la dispoziție.

Poate că în acest octombrie 2021, când Dr. Zareh Baronian ar fi împlinit 80 de ani, să reușim să facem o masă rotundă la Centrul Cultural Armean din București, despre marile nume de armeni din preajma noastră care au fost și nu mai sunt. Aș avansa, de pe acum tema și genericul, Comunitatea armeană, încotro?

Deja aud bombăneli.

În ce privește cel de-al doilea Baronian menționat la începutul acestor evocări este vorba de Jean-Baptiste Baronian (n.1942) scriitor belgian, cu un bogat CV, autor a zeci de titluri, de care abia acum  luăm cunoștință prin traducerea în limba română a volumului de proză scurtă, cu titlul spăimos,” Nouă mici crime foarte obișnuite” ( Editura Fides, 2020)

Vom reveni cu detalii. Cititul, ca și viața, continuă.

by Bedros Horasangian