MINORITĂȚI / „ANII DE SINGURĂTATE” de Iulia Deleanu

            Acesta este titlul unei cărţi, recent apărută la editura „Kriterion” din Cluj-Napoca, pe care am primit-o cu o caldă, afectuoasă dedicaţie de la autoarea ei – Iulia Deleanu.

            Numele acesteia a mai fost amintit în paginile „Ararat”-ului cu cincisprezece ani în urmă, când semnase, la aceeaşi editură, volumul „Kadiş pentru mama mea” şi despre care am scris în publicaţia noastră.

            Iulia Deleanu este o distinsă şi prolifică jurnalistă care lucrează de ani buni la publicaţii succesive ale Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România – cea din ultimii ani fiind prestigioasa revistă „Realitatea evreiască”.

            Ca şi în volumul precedent, Iulia Deleanu pendulează între trecut şi prezent, între amintiri duioase despre familia sa, cândva numeroasă, redusă în ultimii ani doar la prezenţa mamei suferinde, trecând apoi la „anii singurătăii”.

            Amintirile o poartă în viaţa familiei sale în Bârladul natal şi în Bucureşti, totul pe fundalul respectării obiceiurilor şi tradiiilor evreieşti legate de viaţă, şi dincolo de ea, de micile bucurii ale acesteia sau de marea despărţire de fiecare dintre cei dragi. Iulia Deleanu spune că la dispariţia celor dragi obiciul „evreiesc” era de acoperit oglinzile din casă cu ştergare albe. Dar eu îmi amintesc, încă de când eram mică, de acest obicei, tradiţional atât la români, cât şi la armeni, în semn de doliu.

            Autoarea aminteşte de fiecare episod al unor suferinţe personale sau ale unor membri ai familiei  prin spitale, despre viaţa anostă în faţa televizorului înainte de ’89, remarcând plăcerea  doar de a urmări, la un moment dat, serialul britanic „Linia maritimă Onedin”, fără să uite că muzica genericului făcea parte din cunoscutul balet „Spartacus” al lui Aram Haciaturian.

            Pentru autoare au rămas de neuitat vacanţele petrecute cu familia la Olăneşti, în staţiuni de pe Valea Prahovei sau la mare.

            Dacă tonul evocărilor legate de familie este nostalgic, duios, nu la fel se întâmplă lucrurile când este vorba de Federaţia Comunităţilor Evreieşti şi de conducătorii care s-au perindat în ultimele câteva zeci de ani – Rabinul Moses Rosen, acad. Nicolae Cajal, dr Aurel Vainer etc. -, uneori aceştia fiind prezentaţi cu ironie, cu sarcasm. Nu lipseşte semnalarea prezenţei în viaţa comunităţii a contribuţiilor unor oameni de talent – Dorel Dorian, Aurel Storin, Tia Peltz, Harry Eliad (când era director al Teatrului Evreiesc de Stat), pe care subsemnata l-a cunoscut din tinereţe, când era un valoros regizor al Teatrului Naţional din Craiova, apoi din Bucureşti, unde locuiam în blocuri alăturate.

            Aparent, Iulia Deleanu este o persoană singură. Dar universul său lăuntric este foarte bogat, fiind populat în permanenţă de unul sau de altul dintre părinţi („fortăreaţa sa”) sau bunici, prezenţa predominantă fiind aceea a mamei, când mai putea râde, se mai putea bucura de viaţă. Cu toată singurătatea sa, Iulia Deleanu este o fiinţă puternică, trecând cu curaj peste tristeţea atâtor despărţiri, dar şi încercări legate de propriile probleme de sănătate – accidente, operţii complicate, recuperări de durată.

            Cartea Iuliei Deleanu ne oferă şi numeroase detalii legate de felul cum este organizată  viaţa comunităţii, cu facilităţi, mai ales, pentru cei vârstnici. Ceea ce, după opinia mea, constituie exemple meritorii de urmat şi pentru mica noastră comunitate armeană, cu deosebire în materie de asistenţă socială şi medicală.

            Autoarea are un stil sprinţar, un ochi necruţător pentru tot cceea ce o înconjoară. Eu cred că cititorii săi ar fi încântaţi să citească şi o operă literară, de pură ficţiune. Cu siguranţă ar fi citită cu aceeaşi plăcere.              

    Madeleine KARACAŞIAN

by Mihai Stepan Cazazian