NOTE DE LECTOR | Diana Agabeg Apcar : Armenia trădată

Diana Agabeg Apcar (1859-1937) a fost scriitoare, ambasadoare a Republicii Armenia în Japonia, prima femeie armeană diplomat și probabil cea dintâi femeie în lume într-un post diplomatic înalt. Născută Gayane Agabeg(h)ian în Rangoon (actualmente, Yangon), Birmania (Myanmar), tatăl ei fiind originar din India, unde emigrase din Noua Djulfa (Nor Djugha la armeni), Persia (Iran), iar mama, Avet, se trăgea din familia Tateos Avetum, nativă din provincia iraniană Șiraz. Diana a fost mezina într-o familie cu șapte copii. A crescut în Calcutta (Kolkata), India, unde și-a făcut studiile într-o școală mănăstirească. Era fluentă în armeană, engleză, hindustani. S-a măritat cu Apcar Michael Apcar, descendent al casei de comerț Apcar din Noua Djulfa, aceeași regiune cu cea a familiei mamei Dianei, Agabeghianț. Soțul ei era comerciant, specializat în importul și exportul de perle lăcuite.

Diana și Apcar s-au stabilit în Japonia pentru a extinde afacerile familiei. Au avut cinci copii, dintre care trei au supraviețuit. Cutremurul din 1923, care a costat viețile a 100.000 de japonezi, a lăsat familia Apcar fără adăpost. Ceea ce n-avea s-o împiedice pe Diana să ajute, timp de 15 ani, 600 (unele surse propun cifra de 2.000) de refugiați armeni să emigreze în SUA. La 67 de ani, Diana a avut probleme cu vederea și cu auzul și a suferit de artrită; curând, a murit în Yokohama și a fost înmormântată, ca și soțul său, în cimitirul local pentru străini, îngrijit actualmente de Societatea de prietenie armeano-japoneză. După moartea mamei lor, copiii ei au emigrat în SUA.

În anul 1920, grație eforturilor Dianei Apcar, Japonia s-a aflat printre cele dintâi state care au recunoscut noul stat independent, Republica Armeană. Ministrul de externe al Armeniei, Hamo Ohandjanian, în semn de recunoaștere a contribuției Dianei, la 22 iulie 1920 a numit-o consul onorific în Japonia și astfel ea a devenit prima femeie-diplomat armeană și posibil cea dintâi în lume. La sovietizarea Armeniei, în noiembrie 1920, postul ei a fost desființat. Fiul său a preluat afacerile familiei în Japonia, iar Diana s-a consacrat carierei diplomatice umanitare și literaturii. A colaborat în presă, la publicațiile „The Japan Adviser”, „The Far East”, „The Japan Gazette”, „Armenia” (ulterior, „New Armenia”). A scris despre soarta armenilor în Imperiul Otoman pentru a atrage atenția și interesul străinătății asupra Chestiunii armene, căreia oricum i-a consacrat unele dintre cele nouă cărți publicate până în 1920: The Great Evil, Peace and no Peace, The Peace Problem, The Truth about the Armenian Massacres, Betrayed Armenia, On the Cross of Europe’s Imperialism: Armenia Crucified, In His Name, Home Stories of the War, Susan (scriere autobiografică).

Una dintre cărțile Dianei Apcar este Betrayed Armenia (Armenia trădată), subintitulată These are they which came out of great tribulation (Aceștia sunt cei care au răzbătut mari năpaste). Ea a fost editată de „Japan Gazette” Press din Yokohama, în 1910. Versiunea pe care am consultat-o este o ediție facsimilată a acelei ediții princeps, tipărită recent de HardPress Publishing din Miami în seria sa Classics de vechi lucrări recuperate pentru uzul lectorului contemporan. Fiind o fotocopie, actuala ediție păstrează, desigur, ilustrațiile primeia, care de aceea suferă aici calitativ. Cele două părți din care este compusă „cărticica” (diminutivul aparține autoarei) au apărut inițial ca broșuri în SUA, imediat după măcelul din Adana în aprilie 1909. La această precizare din prefața la ediția din 1910, se adaugă alte două, tot ale autoarei: volumașul (diminutivul îmi aparține) este suplimentat cu o scurtă istorie a originii armenilor și o alta a creștinării armenilor, iar fotografiile incluse în carte provin din periodicele „Harper’s Monthly”, „The Wide World” și „Cosmopolitan”. Dar cea mai importantă precizare este inserată aparte, în capul cărții, ca un fel de mea culpa a autoarei: când a scris Armenia trădată, Diana Apcar a fost convinsă că masacrul din Adana fusese pus la cale de sultanul Abdülhamid, pentru ca investigațiile ulterioare să conchidă că acea crimă fusese opera „plănuită, organizată și făptuită de guvernul constituțional al așa-numiților Turci Liberali sau Juni Turci”. (Și Genocidul încă nu avusese loc!)

De la bun început trebuie remarcat că Diana Apcar scrie cu o viziune premonitorie și lucidă: ceea ce relatează ea privitor la masacrele anterioare Genocidului se mulează perfect pe evenimentele ulterioare din 1915-18, iar în al doilea rând, de-a lungul scrierii sale, ea blamează dezinteresul, indiferența, opacitatea, dacă nu chiar complicitatea puterilor europene față de masacrele din Imperiul Otoman, din nou o situație care avea să continue, repetându-se în cursul Genocidului.

Altfel, istoria depănată este una corectă, competentă și bine informată. De pildă, expunând atacul unui grup de revoluționari armeni asupra Băncii Otomane din Constantinopol, la 26 august 1896, autoarea dezvăluie că guvernul, fiind la curent prin spionii săi cu intenția armenilor, pregătise, organizându-le și înarmându-le, bande ample de kurzi și de lazi, precum și populație turcă de joasă condiție, care – exploatând momentul – aveau să se dezlănțuiască asupra locuitorilor armeni pașnici, timp de două zile dedându-se la jafuri și la crime, în timp ce armata și poliția dețineau controlul în oraș. Pe când ambasadori străini au făcut vinovat guvernul și au apreciat numărul victimelor între șase și șapte mii, raportul oficial prezentat sultanului stabilea cifra de 8.750, iar dr. George Washburn, fost președinte al Colegiului american Robert, citat într-o notă de subsol, estimase în scrierea sa Cincizeci de ani în Constantinopol că 10.000 de oameni fuseseră uciși cu sânge rece: „Masacrarea armenilor a luat sfârșit vineri, a doua zi după ce soldații au venit la Colegiu, dar persecutarea lor a continuat luni de zile și a fost mai rea decât masacrele. Prăvăliile lor au fost distruse, ei au fost șantajați și jefuiți fără cruțare, vânați ca animalele, întemnițați, torturați, uciși, deportați, siliți să părăsească țara, până ce populația armeană din oraș s-a redus cu 75.000, cei mai mulți fiind bărbați, și inclusiv cei masacrați.”

În capitolul Masacrele armenești și poporul armean, Diana Apcar totalizează perioada decimării armenilor de către turci la 30 de ani și îl citează ca martor pe James Bryce, care în 1896 scria într-un capitol suplimentar al cărții sale Transcaucazia și Armenia: „Douăzeci de ani sunt o perioadă scurtă în viața unei națiuni. Dar acești douăzeci de ani au fost plini de suferințe pentru armenii creștini, mai mult decât au îndurat strămoșii lor în decursul celor opt secole care au trecut de la prima acaparare a Armeniei de către turci. Au fost ani de mizerie, de căsăpiri, de martiriu, de agonie, de disperare.” Și autoarea completează că următorii ani până în 1909 au avut aceeași istorie, una de orori cum nu s-au mai întâlnit în istoria națiunilor. (Și Genocidul încă nu avusese loc!) Deviza „Pentru a scăpa de Chestiunea armeană, trebuie să scăpăm de armeni” a fost preluată și augmentată de „Sultanul Roșu” într-atât încât un scriitor turc avea să remarce: „Există armeni, dar nu există Armenia!”

Pornind de la o afirmație a aceluiași Bryce – „Armenii sunt un popor extraordinar, cu o tenacitate a vieții lor naționale abia inferioară celei a evreilor” – autoarea face mai departe o distincție între urmașii lui Heber, strănepot al lui Sem, și cei ai lui Hayc, strănepot al lui Iafet: evreul este acum mai american decât americanul, mai britanic decât britanicul, mai francez decât francezul, mai german decât germanul; nu același lucru se poate spune despre armean, care se agață de naționalitatea sa, rezistând la încercările rusului de a-l asimila și la sistemele de exterminare ale turcului. „Când va renunța la naționalitate, va fi ca un animal hăituit până la ultima sa suflare.”

Capitolul Masacrele armenești și Europa civilizată este un rechizitoriu stigmatizant la adresa politicii proturce a Marii Britanii, începând din 1878 și culminând cu Congresul de la Berlin, care a încoronat sprijinul acordat de britanici otomanilor, ceea ce avea să devină începutul marii tragedii a armenilor. Diana Apcar este necruțătoare, condamnând acea „gigantică crimă politică” a cărei victimă urma să fie un întreg popor creștin. Referindu-se la intervenția omului de stat britanic William Ewart Gladstone, după ce se retrăsese din politică, dar nu-și pierduse bunul-simț (poate tocmai de aceea) și trăsese un semnal de alarmă privitor la soarta armenilor, Diana Apcar conchide: „Europa a fost surdă la glasul acuzator al justiției și al adevărului, așa cum ar fi fost surdă la vocea Rahelei jelindu-și copiii”. Dacă nu este atitudinea corectă a unei viitoare diplomate, este în schimb atitudinea exemplară a unei patrioate.

Sergiu SELIAN

PS1. La începutul lui octombrie 2019, lună în care s-au împlinit 160 de ani de la nașterea Dianei Apcar, s-a dat numele ei unui parc din Erevan, capitala Armeniei, la intersecția bulevardului Maștoț și a străzilor Sarian, Buzand și Demircian.

PS2. Strănepoata ei, Mimi Malayan, i-a consacrat un film documentar biografic (combinat cu desene animate), The Stateless Diplomat: Diana Apcar’s Heroic Life, vizionat în SUA.

by Sergiu Selian