CRONICĂ | „Acum nici tăcerea nu-ți mai aparține” de Asli Erdogan

          Cu nu multă vreme în urmă, cu acest titlu, editura Polirom  publica traducerea din franceză a unui mănunchi de articole care au costat-o pe autoare libertatea și exilul. Traducător: Niculae Constantinescu, iar autoarea Asli Erdogan (n. 1967, Istanbul). De fapt este fiziciană, a și lucrat la Centrul European de Cercetări Nucleare din Geneva, dar apoi a făcut studii de antropologie la Rio de Janeiro. Aici scrie primul său roman ( Kabuk Adam, 1994). Însă în 1996 revine la Istanbul și se consacră literaturi și  jurnalismului. În 2016, august,  este arestată și închisă împreună cu colegii săi din redacția ziarului de opoziție „ Ozgur Gundem”, apoi eliberată condiționat după cinci luni, și judecată în stare de libertate. În 2017 i s-a decernat Premiul pentru Pace „ Erich Maria Remarque” iar în anul 2018 Premiul „Simone de Beauvoir” pentru libertatea femeilor.

          Este una din puținele, dar semnificativele, dovezi că libertatea a început să circule, fie și timid, printre intelectualii din Turcia. Este un reper al fisurii dintre cercurile conducătoare și cei care au învățat să gândească liber și să judece autonom. Dar câți sunt aceștia?

          Autoarea, scrie cu nerv și-și adaptează stilul la tematică – proza din deschidere: încleștarea dintre forțele de ordine și protestatari – împrumută condeiul unui reporter de război; o vitrină cu accesorii pentru păsări prilejuiește asocieri cu pușcăria. O povestire e întitulată: „Memoria gropilor comune”, cuprinde fraze ca acestea: „ Chiar știm cine sunt îngropați la temelia imobilului de la al cărui balcon zbierăm?” Sau ; „ Astăzi, într-o țară în care statul urlă „bastarzi de lapte, bastarzi de sânge”, mi-ar plăcea să-l cunosc pe cel care mai îndrăznește să creadă că rasismul nu există.” Se degajă un militantism manifest. Recunoscută în Europa și respinsă în propria țără, – putem remarca și un titlul jucat VICTIM(IZAT)Ă –  ea nu se ferește să ridice glasul (unul din textele sale e intitulat :„Jurnalul fascismului astăzi”) . Relatarea vizitei lagărului nazist prilejuiește trimiteri la cei 4 profesori universitari care au îndrăznit să protesteze, în zilelel noastre, împotriva crimelor comise   în anii 2010 și să-i omagieze: Esra, Muzaffer, Kivanc si Meral.                                                 

E straniu, acum când incendiile au cuprins mapamondul, să dai de o povestire întitulată „Într-o clădire în flăcari” unde se descrie naturalist atmosfera sufocantă ce domnește în clădirea cuprinsă de foc. Iar încheierea e stupefiantă „ Să fii blocat într-o clădire în flăcări…Probabil e doar o metaforă, o metaforă a Turciei…Flăcările sunt cât se poate de reale…Fum, numai fum, afară, înăuntru, adânc de tot…”

          Dar iată, întâlnim numele revistei Agos și a lui Hrant („Jurnalist și scriitor, membru marcant al comunității armene din Turcia. A fost ucis în 2007 de un tânăr naționalist turc” ). Ne permitem un citat mai lung: „Un domn solemn, în costum, trece prin fața noastră răspândind un val de miros de aftershave. Le observă pe cele trei femei și poate tăcerea lor plină de tristețe. Ochii i se opresc la fotografia pe care o purtăm la butonieră…

          -Cine e? Întreabă cu o voce gravă. Armeanul asasinat?

          …răspund că „da, era jurnalist, Hrant Dink…”, Nu ascultă, nici măcar nu încetinește pasul, apoi, după câțiva metri, întoarce capul și zice din vârful buzelor:

          Așa-i trebuie!”

          Este „Cealaltă Turcie ”, dar nu cea avută în vedere de Taner Akcam în alocuțiunea sa de la Congresul SUA. (vezi araratonline.com)

          Titlul unei alte proze ne întâmpină grav și aparent ectopic: „Suntem vinovați”. Dar nu, întocmai ca într-un puzzle, bucata asta vine la locul pregătit pentru ea. Nu putem să nu redăm un fragment în integralitate.

          „ Oricât de facil, tardiv și zadarnic ar fi, trebuie să spunem explicit: suntem vinovați.

Am comis în această țară o crimă atât de atroce, încât cei care au fost victimele ei au numit-o „Marea Catastrofă”- am eradicat un popor. După ce am chemat bărbații să lupte în armatele noastre, le-am ucis în masă soțiile si copiii, forțându-i să meargă cu burta goală pe drumuri interminabile. Dar crima oamenilor constă atât în faptele lor cât și în în felul în care și le asumă. Negând felul în care ne-am comportat, am comis o crimă și mai mare, refuzând s-o privim pe acea femeie care ne cerea ajutor, acea biată femeie prinsă într-unul din convoaiele care erau trimise la moarte, acea femeie care, de 99 de ani ne face semn cu disperare…

Căci crima cea mai gravă e să-i furi unei ființe omenesti până și traumele. A acuza victima de minciună înseamnă a arunca crima asupra celor care sunt martirii ei…Iată de ce, probabil, pământul nostru este plin de gropi, pe care le săpăm și le astupăm fără încetare. Sunt pline de oase, de cenușă, de tăcere…Nu suntem în stare nici să ne uităm în ochii acelei femei bătute pănă la moarte, apoi aruncate pe marginea drumului, nici la rămășițele scheletului partizanului …Îmbătrânim ca să uităm, uităm ucigând și uităm întruna că purtăm în noi acele cadavre.”

          Și povestirile continuă pe diverse teme , care teme, toate, merg pe același drum al protestului civic, social, omenesc. E de notat că toti cei care au clamat adevărul au fost etichetați dizidenți si expulzați sau izolați. Safak, Pamuc, Taner locuiesc în Germania, SUA sau ca autoarea, în Franța. Țara lor de baștină este purificată de „dizidență” și asta le dă autorităților  sentimentul se siguranță. Dar mai există și o altă dizidență: tăcerea. Și ea este insondabilă.

SAHAG  A.

________________________

Asli Erdogan, Acum nici tăceea nu-ți mai aparține, Ed.Polirom, 2018, ISBN-978-973-46-7361-2

Marea Catastrofă =Մէծ Եղէրն

by Redactor