NOTE DE LECTOR | Jon Cocks : Îngerul din Alep

Jon Cocks (n. 1955), rezident în Adelaide, capitala statului australian South Australia, este profesor de engleză și de teatru, autor de benzi desenate și de piese într-un act pentru elevi. A scris o nuvelă despre profesiunea de dascăl de liceu, Duty of Care (2017). Este căsătorit, din 2010, cu Lilit din Armenia, pe care a cunoscut-o prin internet în 2009. Datorită ei, a contribuit la comemorarea centenarului Genocidului, în 2015, cu o piesă într-un act, Journey of Faith (Călătoria credinței), reprezentată în Adelaide și în Sydney. Ulterior, și implicat tot de Lilit, a adaptat subiectul piesei într-un roman, Angel of Aleppo (editat în regia autorului, în 2021).

Îngerul din Alep, explicit subintitulat A story of the Armenian Genocide și având ca motto vorbele lui Hitler „Cine își mai amintește astăzi de exterminarea armenilor?”, este dedicat memoriei bunicii Lilitei, Anoush (respectăm transcrierea fonetică utilizată în originalul englez). Numele acesteia și desigur avatarurile ei în cursul Genocidului sunt împrumutate eroinei cărții, supraviețuitoare a ororilor comise în 1915. Scrierea este împărțită în capitole purtând numele diferitelor personaje care deapănă pe rând, la persoana întâi, implicarea lor în acțiunea datată și localizată în titlul capitolului respectiv. Cartea fiind o ficțiune istorică, pe lângă personajele mai mult sau mai puțin imaginare (chiar dacă unele inspirate de cele reale), apar cu monologurile lor figuri ca ambasadorul american Henry Morgenthau, fotograful german Armin Wegner, reverendul australian James Creswell. Evident că partea leului revine celei care, datorită devotatei sale activități umanitare de caritate printre cei suferinzi și epuizați, inclusiv copii orfani, a fost supranumită „Îngerul din Alep”. Anoush va răzbate prin toate bestialitățile torționarilor și vicisitudinile existenței de deportați purtați într-un marș forțat spre niciunde. Pierzându-și familia, mai puțin sora mezină, dar care apoi temporar va dispărea și când va fi regăsită nu va mai rezista privațiunilor, Anoush, silită ea însăși să ucidă pe doi dintre cei care amenințaseră onoarea sa, caracter puternic, dârz, integru, rebel, se dovedește o învingătoare prin simplul succes de a fi rămas în viață.

Cartea lui Cocks își merită subtitlul pentru că este cu adevărat o relatare a Genocidului prin expunerea crudă a suferințelor îndurate de personajele ei, purtătoare reprezentative ale destinului unui întreg popor supus unui plan barbar. Autorul ei, câștigat pentru cauza armeană, a asimilat datele și faptele istorice, le-a filtrat prin abilitatea sa literară de narator, îmbinând informația documentară cu imaginația creatoare, și a redat un tablou nu doar credibil, ci și impresionant chiar și pentru lectorul căruia derularea monstruozităților expuse cu fidelitate îi este familiară.

Era inevitabil ca scriitorul să tragă spuza pe turta australiană. Într-adevăr, el trimite un militar australian în Orientul Mijlociu ca s-o salveze pe Anoush, o chiar mărită cu el și ca atare îi stabilește următorul domiciliu în – ați ghicit – Adelaide. După toate încercările prin care a purtat-o viața, Anoush mai rămâne și văduvă, iar șansa o pune față în față cu nepoata ei, Anna, adică fiica fiicei sale pierdute la numai șase luni, când o răpiseră și o vânduseră turcii. Acea fiică ajunsese în cele din urmă în SUA și avea să moară la nașterea propriei sale fiice, Anna. Pruncul acela al Anoushei, născut într-o peșteră, fusese rodul iubirii ei cu Krikor, care avea să fie ucis de urmăritorii lor pe când fugiseră în timpul exilului. (Să notăm aici inconsecvența autorului care a optat în mod greșit – se-nțelege, sub influența unei surse familiale – pentru transcrierea fonetică a numelor conform pronunției limbii armene răsăritene, când întreaga acțiune a romanului, cu personaje cu tot, se petrece în Armenia apuseană și deci transcrierea trebuia să respecte fonetica armenei apusene. Inconsecvența constă în transcrierea – corectă! – Krikor după fonetica apuseană, față de versiunea răsăriteană Grigor pentru a fi fost în tonul general; mai mult, fiica Anoushei este numită Covinar după sora moartă pretimpuriu, adâncind confuzia: pronunția corectă ar fi Dzovinar/Tsovinar, însă autorul a ales forma lingvistică proprie transcrierii fonetice internaționale, unde litera c este echivalată cu sunetul ț, dar câți cititori sunt conștienți de această pedanterie sud-australiană?)

Dincolo de aceasta și de alte stângăcii explicabile (sirili în loc de sireli nu mai corespunde niciuneia dintre ramurile limbii armene), mai ofertantă decât textul propriu-zis (era să scriu livresc cu referire la finalul romanului) este Postfața. Jon Cocks începe acolo prin a  pune în discuție pe Kafka și Metamorfoza lui, pentru a face o paralelă cu Holocaustul a nuvelei scrise în timpul Genocidului de un autor evreu. Ca atare, el abordează „măcelărirea a 1,5 milioane de armeni în anii 1915-23, ceea ce a inspirat Holocaustul lui Hitler”. Argumentează, apoi, că romanul său este bazat pe o documentare din surse privind anihilarea armenilor din Imperiul Otoman. Se sare la situația Arțakhului victimizat de sovietici și de azeri, venind până la războiul de 44 de zile din 2020, soldat cu ciuntirea ținutului armean. Cocks citează din declarația din 3 noiembrie 2020 a Institutului Australian pentru studiul Holocaustului și al Genocidului: „Turcia, care continuă să tăgăduiască Genocidul armenilor, comis de predecesorii săi otomani cu un secol în urmă, continuă să furnizeze Azerbaidjanului sprijin material sub formă de armament și de mercenari străini din Siria. Într-adevăr, președintele Erdoğan s-a referit la obiectivul Turciei de a îndeplini misiunea antecesorilor săi, o declarație explicită a intenției genocidare…” Odată adusă în temă Australia, care – scrie autorul – este semnatară a Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid din 1948 și deci are obligația de a lua atitudine împotriva violenței inumane și de a-i face răspunzători pe vinovați, atât guvernarea ei, cât și presa locală sunt puse la zid pentru tăcerea și indiferența lor. Poziția critică e susținută cu mărturiile trupelor ANZAC trimise la Gallipoli în aprilie 1915, cu ediția din iulie 1916 a antologiei The Times History and Encyclopedia of the War, care înfățișează pe copertă australieni și armeni (subintitulată „Atrocități armenești”), după ce la prima aniversare a zilei ANZAC cetățenii australieni fuseseră stimulați să comemoreze victimele armene ale persecuțiile otomane. Urmează o dezvoltare a efortului australian de ajutoare al asociației Armenian Relief Committee din anii 1915-20 și o revenire la atitudinea australiană pasivă, exceptând statele New South Wales și South Australia, care au recunoscut Genocidul: în iunie 2014, ministrul de externe de atunci, Julie Bishop, grijulie cu relația australiano-turcă, scrisese organizației locale Turkey Advocacy Alliance: „Guvernul Australian este conștient de efectele devastatoare ale evenimentelor tragice de la sfârșitul Imperiului Otoman asupra generațiilor ulterioare și asupra identității, moștenirii și culturii lor. Noi, totuși, nu recunoaștem acele evenimente drept genocid.” Este demontată și demitizată, apoi, o mult-citată frază a lui Mustafa Kemal, demascată ca neautentică – reia Cocks – și de James Robins în cartea sa When We Dead Awaken (vezi „Ararat” 1-2/ianuarie 2022): „Nu există pentru noi vreo deosebire între Johnii și Mehmeții care zac alături în țara noastră”. Prin tăcerea sa, spune scriitorul nostru, Australia neagă un adevăr profund și incontestabil, încurajând poziția oficială a Turciei de negare a Genocidului și făcându-se complice cu aceasta. Ceea ce, adaugă el, a dus la formularea propusă de eminentul jurist australian Geoffrey Robertson, Un genocid incomod (vezi „Ararat” 1-2/ianuarie 2015). Și Jon Cocks încheie rândurile sale la fel de incomode pentru negaționiști, datate 24 aprilie 2021: „Poate că într-o zi se va da socoteală și se va face dreptate pentru ceea ce s-a făptuit. Fiindcă doar atunci armenii vor regăsi pacea și mântuirea pentru sufletul lor național.”

Sergiu SELIAN

by Sergiu Selian