NOTE DE LECTOR | Ferda Balancar (redactare) : Sunetele tăcerii

Curând după moartea ziaristului armean Hrant Dink, directorul săptămânalului bilingv „Agos” din Istanbul, asasinat la 19 ianuarie 2007, colegii și familia lui au înființat o fundație și i-au dat numele aceluia, ca pe o materializare a memoriei și conștiinței lui prin studii, colocvii, prelegeri, expoziții etc, centrate pe refuzul urii și pe stabilirea înțelegerii reciproce. Printre aceste obiective, figurează și editarea de cărți, cum a fost – în traducerea românească a titlului original – scrierea lui Dink Două popoare apropiate, doi vecini depărtați (2014), recenzată la această rubrică în „Ararat”/… Iar una dintre dorințele puternice ale fundației, încă de la fondarea ei, a fost crearea unei arhive memoriale a armenilor din Turcia, bazată pe documente care să înregistreze istoriile orale aparținând unor persoane individuale, ca mărturii ale culturii și identității amenințate de uitare sau de răstălmăcire. Acestea urmau să fie volume consemnând interviuri sau relatări ale armenilor din Turcia, dintre cei mai diferiți ca vârstă, cultură, condiție socială etc. și ale căror biografii pot constitui pagini ale unei posibile istorii a comunității armene trecute și prezente.

Așa a apărut, în cadrul colecției Publicațiile Fundației internaționale Hrant Dink, seria intitulată Sunetele tăcerii, cu subtitlul Armenii din Turcia vorbesc, coordonată și redactată de Ferda Balancar. Ea a fost inițiată în 2011 și a demarat cu un volum-pilot publicat mai întâi în turcă și în 2012 în engleză, al cărui titlu este The Sounds of Silence: Turkey’s Armenians Speak (traducerea textelor din turcă Nur Deriș și Ali Ottoman). Primul volum a fost urmat până în prezent de alte patru, consacrate pe rând armenilor din Diyarbakır (2013), din Ankara (2014), din İzmit (2016) și din Kayseri (2018). Ele au aceeași structură formală, iar unele elemente concrete din matricea biografiilor sunt similare, ca atare în rândurile de mai jos ne vom referi numai la volumul de debut al seriei, care este reprezentativ pentru intenția editorilor.

Mehmet Ferda Balancar (n. 1967) este ziarist, redactor la „Agos” și autor de numeroase scrieri apărute în două limbi în aproape cincizeci de publicații. A prezentat expunerea Crearea unei conștientizări a Genocidului în publicul din Turcia: Rolul Agosului la conferința din Haga, organizată în 2015 de Institutul pentru studii asupra războiului, holocaustului și genocidului și având tema Moștenirea Genocidului armenilor după o sută de ani.

Pentru realizarea primului volum, un grup de cercetători ghidați de Balancar – și dintre care numai patru aveau experiență în istoria orală – a contactat armeni din Istanbul și s-a deplasat în alte localități din Anatolia, discutând cu 40 de persoane între 19 și 70 de ani, dintre care 21 erau femei. Cartea conține 15 dintre acele interviuri referitoare nu doar la amintirile celor abordați, ci și la existența lor actuală. Ea este prefațată de Ali Bayramoğlu (n. 1956), scriitor și comentator politic turc cu vederi liberale, anti-ultranaționalist și anti-militarist, care îl introduce pe cititor în volum, și are un epilog semnat de Arus Yumul, șefa catedrei de sociologie a Universității Bilgi din Istanbul, care comentează laconic aspectele relevante din relatările subiecților, trăgând concluzii etico-istorice generalizatoare.

După cum scrie prof. dr. Arus Yumul în epilogul său intitulat Învățând istorie din povestiri, citându-l pe specialistul în istorie orală Alessandro Portelli, subiectivitățile sunt importante pentru istorie tot atât cât și faptele și ceea ce face unicitatea și valoarea mărturiei orale este concentrarea sa pe subiectivitatea „inimilor omenești”, ignorată sau desconsiderată de alte surse. Astfel, în rememorările incluse în volum, întâlnim citate atitudini determinate de tragediile trăite de membri ai familiei: o bunică își sfătuia nepoții să fie discreți și să nu cumpere proprietăți; un tată își învăța copilul să suporte umil insultele și loviturile și să nu replice. De aici tăcereadin titlul cărții, care este modul de a se exprima în afara limbajului altfel utilizabil doar atunci când este cel al grupului dominant; numai prin tăcere – scrie autoarea epilogului – poate cineva rosti adevărul sau poate juca un rol onorabil. În consecință,vreme de zeci de ani armenii au optat să trăiască în Turcia în ghetouri invizibile, adoptând poziția „celui tăcut”.

Hrant Dink a determinat ca vocea amuțită să se facă auzită, expunând situația armenității în țară, ca pe un declanșator al adevărului. Moartea lui a fost nu un sfârșit, ci un început pentru cei care au continuat drumul deschis de el, depășind limitele limbajului dominant și devenind purtători principali ai cuvântului. Cu toate acestea, starea de prudență, de precauție, n-a dispărut. Dovadă semnificativă este faptul că textele adunate în carte și reproduse la persoana întâi sunt rămase anonime, fără a li se putea identifica nominal emițătorii.

Cele mai multe mențiuni despre membrii de familie ai interlocutorilor și despre alte persoane se referă la apostazieri. Relatările despre convertiri voluntare (dar circumstanțiale) sau silnice, despre efortul de a continua profesarea credinței genuine, despre cazna de a tăinui propria origine și etnie, despre temeritatea revenirii la identitatea autentică sunt dramatice, sfâșietoare și totodată încurajatoare. Discutabilă este, însă, concluzia doamnei Yumul: „Se dovedește că identitatea are un aspect nomadic, constând dintr-o narațiune, o povestire, o istorie. Ele ne pavează drumul spre a merge dincolo de diviziunea turcesc-armenesc și spre a fi împotriva oricărui gen de discurs dominant.”

Cazurile cuprinse în acest volum, prin experiențele lor, contrazic această teorie dizolvantă, care anulează biografii și apartenențe etnice. Problema identității este una nu doar personală, ci și de receptare dinafară. Cineva explică diferențierea: „Când plec în Armenia, sunt tratat ca și cum aș fi din diaspora, iar când plec în străinătate sunt tratat ca și cum aș fi turc. Aici sunt văzut ca armean. Vreau să spun că aș dori să mă apăr fie că sunt în diaspora, fie că sunt în Armenia sau în Turcia.” Menționarea naționalității în Turcia se află la discreția autorităților: chiar dacă în acte un armean convertit figurează drept apostaziat (mühtedi), acela – care este în continuare numit gaavur, adică necredincios– se pomenește brusc că i-a fost schimbată apartenența religioasă în musulman, fără să fi fost consultat, justificându-se aceasta prin ordine superioare.

O armeancă însărcinată, deci pe cale de a oferi Turciei un nou cetățean dilematic, la moartea lui Dink cugetă: „Ce s-a întâmplat armenilor nu se poate întâmpla nimănui în lumea asta, și lumea știe și ea. Numai în țara asta se insistă să nu se accepte faptele. Iar cei care spun adevărul sunt omorâți, ca Hrant. Ceea ce găsesc că e total inacceptabil este să acționezi ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. În acest punct, importanța de a fi armean atârnă greu pentru mine.” Altcineva consideră că recunoașterea Genocidului de către Turcia nu ar schimba ceva, că cei care cer asta ar trebui mai curând să privească înainte, că – deși vrea de asemenea ca Turcia să recunoască 1915 – mai important este ce se va întâmpla în viitor și dacă va fi o viață mai bună pentru copii, altfel recunoașterea Turciei n-ar avea niciun folos.

Cineva ridică problema (non)comunicării între generații: bunica sa, care încă nu-i poate ierta pe turci, este nevoită să converseze printr-un translator cu nepoții ei emigrați, vorbitori de engleză, dar nu de armeană: „Ce fel de relație e asta? Asta e situația creată de cele petrecute în istorie” și de aceea bunica nu poate ierta.

Un recrut armean, nevoit să îndure umilințe din partea ofițerilor rasiști în timpul serviciului său militar, este categoric: „Nimic nu-i mai rău în țara asta decât să fii armean”.

Altcineva pare un nou Dink: „N-am ascuns niciodată că sunt armean. Sunt armean din Turcia. La sfârșitul fiecărei zile, sunt cetățean turc, dar nu mă pot considera turc. Chestia asta cu Fericit cine zice că e turc mă derutează. Poate vor să spună Sunt cetățean turc, dar ei adaugă: Sunt turc, sunt cinstit, sunt harnic. Or asta mă enervează.”

Chestiunea Genocidului este abordată diferit de unul dintre cei intervievați: cum poate un bărbat să-și vadă cei trei copii uciși sub ochii mamei lor și apoi să continue să trăiască în același oraș și să facă alți copii? cum se poate trăi în același loc după tot ce s-a întâmplat? Nu interesează cine a acționat în 1915, se știe asta pentru că rezultatul e evident – o treime din populație a dispărut [în realitate, două/treimi]. Ce interesează este ce nu au făcut oamenii, ce i-a determinat să nu acționeze când vecinii lor erau uciși, de ce n-au acționat, de ce au îngăduit cele făptuite. Și continuă: nu despre evenimentele din 1915 trebuie să vorbim, ci despre trauma indusă de ele, dar nu cea lăsată în armenii rămași în Turcia este importantă, ci aceea suferită în fapt de turci, asta trebuie discutat.

Nu este sigur că turcii, ca națiune, suferă de trauma provocată de o crimă monstruoasă comisă de ascendenții lor pe teritoriul propriei țări. Dar există un martor demn și dispus să amintească celor amnezici și cel mai mare câștig al acestei serii de cărți este acela că mărturiile provin din memoria unei comunități silite până acum să rămână tăcută pentru că este continuatoarea directă și stabilă a generației victimizate exact în spațiul în care viețuiește ea astăzi.

Sergiu SELIAN

by Sergiu Selian