MĂRTURII | Nectar Margosian, străbunica mea din Kaisery

          Un oraș cosmopolit era Kaisery la începutul secolului al douăzecilea. Aflat în Anatolia Centrală și înconjurat de munți a fost locuit încă din antichitate. A purtat numele Mazaca, fiind reședință a regilor capadocieni. Poziția geografică, la intersecția rutelor comerciale din Asia Mică i-a favorizat dezvoltarea. Negustori cutezători și plini de speranță au transportat neîntrerupt pe aici bunuri.

           În secolul întâi a fost cucerit de romani și a devenit capitala Capadociei. Importanța sa este dovedită și de faptul că aici s-a bătut monedă. În perioada bizantină Cezareea Capadociei a fost un important centru creștin, unde s-a aflat o vreme și Sfântul Grigore Luminătorul. Răspândirea rapidă în acest spațiu a creștinismului a favorizat formarea multor clerici cu har. De fapt, Cezareea Capadociei este locul de origine al unora dintre cei mai importanți teologi creștini. La începutul primului mileniu, chiar Sfântul Vasile cel Mare a condus aici o episcopie.

            Ca urmare a cuceririi Anatoliei în secolul al unsprezecelea de către turcii selgiucizi, după bătălia de la Malazgirt, episcopii din Cezareea și-au încetat activitatea din lipsă de credincioși. Din calea năvălitorilor ei fuseseră nevoiți să fugă. În ierarhia bisericească s-a păstrat însă titlui episcopal care din 1925 este purtat de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

           Numele Cezareea s-a transformat în Kaisery odată cu adaptarea la limba turcă. De-a lungul istoriei localitatea și-a datorat dezvoltarea mai multor neamuri. Hitiții, romanii, arabii, armenii, grecii, turcii și kurzii au însemnat enorm în conturarea identității orașului. În secolul al nouăsprezecelea patrimoniul armenilor și al grecilor era semnificativ, fiind alcătuit din biserici, școli și case arătoase. Negustorii de covoare armeni deja aveau o faimă deosebită.  Renumele lor era dublat și de felul special de a prepara basturma și sugiuk. Exista, evident, o elită erudită care credea în posibilitățile infinite ale tinerilor. Peste cincizeci de mii de armeni și-au dus traiul în Kaisery din 1850 și până în 1915.

            În 1902 aici s-a născut străbunica mea Nectar printre Aramienii de cinste. Era descendentă din armeni a căror viață a fost ferită multă vreme de privațiuni materiale și de obligatoriul compromis al comenzilor de circumstanță. Cei din familia ei erau covorari harnici și talentați, prețuiți printre negustori. După nașterea sa, familia Aramian s-a mai îmbogățit cu trei copii, Haciadur, Nuvart și Nazaret. Mama Siranuș i-a învățat pe toți să toarcă, să vopsescă lâna oilor, să țeasă, să coasă, să prepare basturma, sugiuk, mantî, kata. Prima născută a familiei prefera mereu să mănânce mai ales pepene verde împreună cu brânză albă de oaie. Amestecul dintre sărat și dulce în aceeași înghițitură, sucul roșu și rece o făceau să uite de treburile zilei și să viseze.

           La numai treisprezece ani, în timp ce urma cursurile unui colegiu francez, în primăvara anului 1915, a fost obligată împreună cu familia să-și părăsescă bunurile și casa pentru care trudiseră enorm. Erau deportați și mânați spre deșertul Mesopotamiei. Era vremea Marelui Rău în Imperiul Otoman, a Răului care nu lasă anumite popoare să trăiască liniștite într-un loc. Ura acesta avea să ia mii de vieți ale armenilor. Pe drumurile lungi, colbuite și fără de sfârșit nu a putut înțelege unde dispăruseră brusc nimicurile zgomotoase ale cotidianului și se instalaseră confortabil supraviețuirea sub soarele strivitor, epuizant și chiar moartea. Tot ce trăia alături de femei sfârșite și de pruncii lor era scos din logica obișnuită și așezat în rame copleșitoare. Avea doar de respectat regula de a nu vorbi cu frații ei și nici cu mama. Zilnic se mergea până la epuizare. Cu puțin înainte de apusul soarelui se improviza o fiertură oribilă care era sorbită pe îndelete. Așa arătau toate zilele. Se răbda amar de sete, de foame, de dureri, de nesomn. Sleit de puteri nu se putea arăta nimeni. Erau doar niște deportați măcinați de îndoieli, de spaima de a nu se prăbuși, de a cunoaște tăișul sabiei sau arsura glontelui. Nu era chip nici pentru a visa la lumi mai prietenoase, nici pentru gânduri dulci. Dor îi era aproape zilnic de cutia mare din lemn plină de panglici strălucitoare și colorate, de ațe, degetare, croșete, gheme, de serile lungi când mama lor cânta, trebăluind prin casă, de nopțile de vară când greierii iau totul în stăpânire. În buzunarul hainei fratelui mai mic Nazaret era tot timpul o minge mică făcută de ea din resturi de ațe, cârpe, o minge care îl alinase mereu când era bolnav. Dor îi era și de bucățile de pepene verde care se rasfățau în farfurie pe lângă bucățile de branză. Din casa lor nu lipsiseră niciodată făina pentru borek, carnea de oaie, vinetele, fructele și apa proaspătă. Tatăl lor purta grija a toate, muncea din răsputeri, supus pentru binele familiei. Armenii, la începutul secolului al douăzecilea nu aveau obsesia faimei, erau doar preocupați de bunăstarea apropiaților, de educația copiilor, de obicei trei sau patru. Credința era importantă pentru ei,  inima lor fiind în biserică.  Când situația se înrăutățise pentru armeni, tatăl repeta într-una că în vremuri de război numărul alegerilor este redus. Niciunul dintre prietenii săi nu bănuise că vor urma masacre și deportări. Nectar auzise toate discuțiile astea în casă, nu le pricepuse rostul, crezuse că sunt doar griji obișnuite ale celor mari și se trezise brusc într-un marș al tăcerii, suferinței și pentru mulți al morții. Învățase deja mirosul neputinței, al fricii, al bolilor și mai ales al celor căzuți pe marginea drumului, care agonizau. Cei mici care își pierdeau mamele erau obiligați de kurzii și turcii care îi mânau să meargă mai departe, fără să scoată un sunet. Nu exista milă, înțelegere, alinare. La vedere erau doar pantofii distruși, înecați în praf, fețele posomorăte și ochii arzând. Salvarea nu venea de niciunde, toți erau surzi, amorțiți, având gurile uscate sau stâmbe.    

              Serile, femeile care își oblojeau rănile de la picioare repetau într-una un cuvânt al cărui rost nu-l pricepea deloc, Alep. Clar era un nume, dar putea în același timp să fie orice altceva. În imperiul tăcerii și al groazei chiar și lucrurile obișnuite își pierdeau conturul. Moartea părea că este la fiecare pas gata să mai câștige un suflet, un trup vlăguit. Se credea că Alep este punctul final. Anul negru pentru armeni, 1915, în Imperiul Otoman, părea că adună viețile și le așează într-o groapă extrem de adâncă. În fiecare zi piereau alți și alți armeni, secerați de boli, dureri, foamete și chiar de tăișul sabiei. Kaisery cel cu mesele încărcate de basturma și sugiuk, cu covoarele pufoase și colorate, cu mersul la hamam, având merinde gustose, începea să piară din memoria deportaților. În față era deșertul, iar alături se auzeau doar răcnetele bărbaților nemiloși, înarmați. Asta rămăsese din fața anului 1915 pentru armeni. Gropi comune, uriașe și oameni care se străduiau din răsputeri să străbată deșertul. Cumva înțelegeau că nu toți pot rămâne în Alep. Risipirea în lume era de fapt un lucru extrem de curajos, dar și necesar.

            Refugiații caută mereu un loc potrivit pentru că au în vintre o forță neobișnuită. Constanța părea un loc bun unde se putea ajunge cu vaporul. Așa a și fost.  O familie de români le-a oferit Aramienilor ca adăpost o magazie în spatele unui atelier de încălțăminte. Așa au învățat toți să coasă papuci, inițial pentru proprietarul magazinului, apoi pentru a-i vinde în Piața Mare din oraș. Toți papucii cusuți de străbunica mea aveau diferite modele, erau trainici și se vindeau imediat. Mama și frații nu reușeau deloc să ascundă cusăturile interioare și papucii lor nu arătau grozav.  

            La acea vreme, într-o magazie alăturată locuia Artin Margosian, un armean tot din Kaisery care deprinsese meșteșugul cizmăriei și deja primea comenzi de la vecini. A cunoscut-o pe Nectar, a admirat la început felul îngrijit în care lucra, modelele inventate, străduința, hărnicia și felul neobosit în care își ajuta familia. S-au căsătorit, au închiriat o cămăruță, au continuat să vândă papuci în piață. Seara aveau podurile palmelor roșii și umflate, adormeau greu din cauza usturimii. Cei doi s-au au împrietenit cu limba română, i-au învățat suntele și literele, au trăit furia neputinței, dar și dorința de mai bine. Au lucrat la foc continuu, cu o rezistență uimitoare, iar unii ani li s-au părut grei pentru că nu s-au aflat deasupra lucrurilor.  Din truda aceasta și-au ridicat o casă pe bulevardul Ferdinand, la numărul 27. În același timp, din 1925  până în 1948, când a fost naționalizat au fost proprietarii magazinului de încălțăminte Trei culori de pe elegantul bulevard Ștefan cel Mare. Pe acest bulevard aveau magazine de coloniale, de țesături, de încălțaminte în perioada interbelică mulți armeni.

Aramian Haciadur, fratele lui Nectar, avea magazinele Coroana și Arec, primul de încălțăminte cunoscut pentru că deservea Casa Regală, la numărul 66 și celălalt de covoare. Renumit în epocă era magazinul La Porumbelul, aparținând lui Bedros Ghimindirian care a funcționat tot pe bulevardul Ștefan cel Mare în perioada 1920-1946. De altfel, după 1920, în fiecare cartier al Constanței locuiau familii de armeni din Kaisery, supraviețuitori ai Genocidului. Inițial ei au primit pașapoarte Nansen, iar apoi au reușit să devină cetățeni români.

            Străbunica mea, Nectar, a fost o antreprenoare ambițioasă cu un gust desăvârșit și un stil aparte. Gracilă, discretă, cu o ținută impecabilă a manageriat douăzeci și trei de ani un mare magazin de încălțăminte din inima celui mai important port al României. Încă de la început a fost prețuită de negustorii din oraș. Aliați i-au fost eleganța, inteligența, rafinamentul, credința în puterea hainelor și a încălțămintei. În pofida faptului că abia stăpânea limba română, avea în magazin întotdeauna un volum de Balzac din care se străduia să citească zilnic cel puțin două pagini. Nu a avut niciodată vânzători în magazin, a fost doar ajutată de unica sa fiică, Elisabeta. Ea prezenta marfa, îl încălța pe cumpărător (așa se proceda atunci), aducea câte perechi de pantofi erau necesare până plecau oamenii mulțumiți. Avea un zâmbet și pentru fiecare și clienților fideli le oferea în dar papuci cu prilejul marilor sărbători. Visa să aibă un magazin mai mare, cu mai multe scaune pentru probatul pantofilor. Cunoștea care sunt produsele în tendințe și le comanda pentru a avea mereu magazinul plin de noutăți. Vorbele ei meșteșugite, firea blândă și calitatea produselor arăgeau mulți clienți. Întotdeauna reinvestea câștigul, credea în banii mulți aflați în mișcare. Nu credea în tezaurizarea în nestemate, aur și obiecte de valoare. Pentru negustorii formați în perioada interbelică era esențial să fie cât mai mulți bani în mișcare.

             Supraviețuise Genocidului Armean și nici nu bănuia că în anul 1948 își va pierde toate proprietățile și bărbatul. Negustorii erau considerați dușmani de temut ai poporului. Interogatoriile la miezul nopții, arestările, bătăile, perchezițiile se țineau lanț. Artin Margosian, soțul pe care îl iubise atât în pofida unei diferențe de vârstă semnificative, a fost arestat și bătut crunt în urma unor delațiuni. Denunțătorii erau tot armeni, membri ai Partidului Comunist care sperau să fie recompensați pentru zelul lor. Au urmat percheziții la domiciliu și la magazin. Se căutau monede din aur, bijuterii, timbre, tablouri. Cum nu se găsise nimic din toate astea, au fost demontate podelele, scoase cahlele de teracotă, dezmembrate dulapurile, distruse obiectele din casă, tăiate covoarele. Până și cenușa din sobă a fost inspectată. Străbunicul Artin a rezistat o vreme bătăilor de la Parchet. A explicat pe îndelete că banii săi se aflau în marfa pe care urma să o vândă. Nu a fost auzit și nici ascultat. Nectar mergea zilnic să ia cămășile însângerate și să-i ducă schimburi. Muribund fiind a fost trimis acasă unde s-a și prăpădit la scurt timp. Toate bunurile i-au fost naționalizate. Nectar a fost evacuată din propria casă și ajuns din nou să locuiască într-o magazie fără apă curentă și sobă. În piață nu mai putea vinde pentru că ar fi arestat-o milițienii.  A venit  resemnată să locuiască la București unde fiica sa se măritase cu un armean. În Constanța nu avea să mai revină vreodată. Nu avea niciun venit și pentru a nu fi o povară pentru tănăra familie a decis să brodeze fețe de masă, perne, să facă rochii din dantele și mileuri. Nu a lucrat după modelele la modă, a compus pe hârtie milimetrică ce i-ar fi plăcut poarte dacă și-ar fi permis. În Kaisery învățase de toate și mai ales să fie utilă în orice împrejurare. Niciodată nu croia după tipare, tăia direct chiar și materiale foarte scumpe după ce făcea semnul crucii. Aliat de nădejde era mașina de cusut Singer pe care o avea de la fratele ei. Ar fi țesut și covoare, dar nu mai avea gherghef. Lucra fără preget ca să uite și în același timp o creștea nepoata sa, Maria. Nicio comandă nu era prea complicată pentru ea. Asta era de fapt lecția pe care o primise de la armenii din Kaisery care nu făceau mofturi și primeau chiar și comenzi din care puteau câștiga puțin. Orice comandă bine realizată putea aduce noi clienți. Deviza celor din Kaisery era să lucreze pentru ziua de mâine, adică riguros, cu talent, cu ingeniozitate. Știa bine că armenii sunt acei negustori la care cumpărătorii revin cu drag. Lucrurile cusute de ea rezistau ani buni pentru că nu făcea nimic de mântuială. Câștiga cât să se poată întreține și să-i cumpere nepoatei uneori cele necesare. În acest timp nu a  contenit să-i aștepte pe americani și s-a rugat necontenit pentru venirea lor. Fratele ei, Haciadur s-a mutat și el la București pentru a lucra la o cooperativă care producea încălțăminte la comandă.   

             La București hainele îi erau puține și simple, întotdeauna negre sau gri. Pe stradă nimeni nu ar fi bănuit că era creatoarea unor modele sofisticate. Hainele astea însă nu puteau acoperi durerea și neliniștile care o măcinau.  Își făcuse cu prisosință datoria, ridicase o casă cu etaj, făcuse o fată care urmase cursurile școlii armene din Constanța, își educase nepoata, lucrase fără o zi de concediu toată viața și îi înfruntase pe comuniștii de la Parchet care-i bătuseră soțul. Pentru a nu uita gustul aparte al bucatelor armenești, în fiecare an făcea basturma, mantî, kata, preparate cu vinete, dulceață de caise. Chiar și la optzeci de ani avea în minte zilele când mergea la hamam cu un coș imens plin de  kavurma[1], mantî, pilaf și turșu[2] ca pentru o zi întreagă, discuțiile cu mama ei care îi explicase cum se croiește o rochie fără să se facă risipă de material, lecțiile de franceză de la colegiu. Știa bine că din Kaisery fuseseră nevoiți să plece armeni de nădejde care ajunseseră vestiți în toată lumea. Auzise de Hagop Kevorkian, renumit arheolog, colecționar de artă, dealer și filantrop stabilit în Statele Unite ale Americii, de avocatul și activistul Vahan Cardașian, de colecționarul Dikran Kelerian. De asemenea, îi era cunoscut faptul că armenii din Kaisery au dus pretutindeni arta covoarelor orientale cu noduri.

Stăruia în mintea ei orașul ăsta, nu prea mare, în care trăise cel mai puțin, dar unde se formase. În Kaisery croise fără greș și tipar primul material pentru o rochie a surorii Nuvart, învățase să prețuiască fiecare bucată de material, țesuse la gherghef, mersese la biserică, învățase ceva franceză, spusese povești fraților mai mici, făcuse basturma, mantî, se bucurase de pieptul cald al mamei și de țîmerug[3]. Chiar dacă Kaisery însemnase o despărțire, confuzia de după, amintiri estompate, înțelesese că este posibil și firesc să iubești pentru totdeauna un loc. Îndurase enorm, se neliniștise, fusese vulnerabilă, îi privise în ochi pe cei care îi turnaseră soțul și care erau cunoscuți în toată Constanța. Știuse că povestea ei e aidoma cu a armenilor care supraviețuiseră Genocidului, trecuseră prin două războaie, li se naționalizaseră bunurile, dar erau de neclintit în credința lor creștină.

Tot ce sădise în mintea și sufletul fiicei Elisabeta și a nepoatei Maria rodise cu prisosință. Văzuse cum se schimbă lumea, iar sufletul nu i se fărămițase lent. În viața ei se împletiseră micile bucurii cu neajunsurile, mizeria cruntă, durerea, neputința, spaima și suferințele.

Andreea BARBU    

___________________

[1]  Mâncare turcească din carne de vacă sau oaie prăjită.

[2] Murătură în limba turcă

[3] Pepene verde in limba armeană

by Andreea Barbu