MĂRTURII | Nectar Margosian, străbunica mea din Kaisery (3)

          Este evident deja, un loc mai bun sub soare în țările de adopție au căutat supraviețuitorii evenimentelor din 1915, din Imperiul Otoman, fără faux pas, făcând dovada unui devotament exemplar. Fără îndoială ca refugiații au trăit precaritatea într-o lume imprevizibilă marcată de confuzii prelungite, schimbări sociale și politice. Indiferent unde au ajuns și asta s-a întâmplat pe toate meridianele lumii, nu s-au hrănit cu utopii generoase, au căutat, la început timid, să-i mulțumească pe cât mai mulți. Apatrizi fiind, au priceput că a trăi frumos e un exercițiu care nu trebuie abandonat. Cu toate astea nu și-au permis să fie nici romantici, nici prea visători, nu au așteptat pasivi oportunitățile să intre voioase pe fereastră. Au livrat seriozitate, echilibru și flexibilitate. Odihnă nu au avut până la aparția reușitelor. Munca s-a lipit de pielea lor, poate și pentru că traiul nu a fost niciodată easy pentru ei.

Dorința lor a fost să-și schimbe cu răbdare și perseverență viața, să nu greșească prea mult și să se facă auziți. Traiul lor, un veritabil tur de forță, i-a obligat să fie întreprinzători, să facă față solicitărilor. Succesul lor financiar s-a datorat în bună măsură atitudinii, inteligenței și perseverenței. Au înțeles că etichetele se pun ușor, dar se dezlipesc greu, de aceea nu au lucrat de mântuială. Pragmatici au combinat cele știute din Imperiul Otoman cu cele aflate pe pământ românesc, nu au spus nu nici măcar ciudaților, s-au opus banalităților și mai ales au stat departe de scandaluri. Le-a plăcut să descopere alte culturi, să-și contureze spații în care cumpărătorii să se simtă bine. În România, naționalizarea în 1948 a fost o lovitură imensă, parșivă pentru antreprenori. Unii negustori armeni abili care nu aveau urmași direcți au preferat pentru a scăpa de represalii să-și doneze colecțiile de artă și casele statului. Celorlalți li s-au confiscat toate bunurile, inclusiv obiectele personale. Cei mai ghinioniști au ajuns să facă pușcărie, precum Arșavir Acterian, intelectualul care a trăit o vreme din comerțul cu cărți. Anticariatul de care s-a ocupat numit Nastratin, aflat nu departe de Ateneu nu s-a bucurat de o existență prea lungă.

După fiecare pierdere bruscă, străbunica mea Nectar a reușit să se adune, să o ia de la capăt. Când a fost izgonită din propria casă din Constanța, de pe bulevardul Ferdinand de la numărul 27, nu i s-a permis să-și ia nici savoniera din marmură roz cu nervuri gri, nici pieptănul din fildeș, nici câteva farfurii sau măcar o zaharniță. Toate îi fuseseră dăruite de Artin Margosian, omul cel vestit printre armeni pentru blândețea sa. Lipsită de obiectele personale de igienă, cu doar câteva rochii într-o sacoșă a fost nevoită să plece din casa pentru care muncise enorm, din viața cu cel drag, din meseria căreia îi dedicase ani întregi. A simțit atunci,  că-i vor fi distruse sobele cu cahle multicolore de Meissen, glasvandurile, stucaturile. Meșteri de la Viena lucraseră minunățiile din casa ei cu migală și grijă. Înnegrite gândurile i-au rămas lui Nectar limpezi, brațele destul de puternice, deși picioarele nu au mai ajut-o prea mult. Auzise atunci, în 1948, ca și alți negustori, istoria lui Constantin Zamfirescu, patronul unei mari și moderne fabrici de ciocolată din București. Descendent al unei familii de antreprenori, ciocolatierul care se bucurase de respectul Casei Regale și al Casei Capșa s-a sinucis după naționalizare, iar familia sa a fost deportată în Bărăgan. Ciocolata Zamfirescu ca și magazinul de încălțăminte „Trei Culori” al Margosienilor din Constanța aveau să trăiască doar în amintirile negustorilor care au avut  parte de drame cumplite.

După o vreme, la București, după divorțul fiicei sale Elisabeta, Nectar a trebuit din nou să o ia de la capăt pentru a-și susține familia. Mașina de cusut Singer, cumpărată la mâna a doua, i-a fost cel mai bun aliat, departe de ifose și trădări. În plus, în diferite sertare a adunat zeci de ace, croșete, andrele, batire, nasturi și mărgele. O parte din singura cameră închiriată în care locuia cu fiica și nepoata a fost transformată în atelier. Acolo s-au aflat ani de zile dubiile, încercările, neliniștile, reveriile și tatonările ei. A făcut multe, în diferite direcții, cu mijloacele vremii, a experimentat, a probat și a dat un aer special broderiilor, dantelelor, rochiilor, evitând conformismul. A înșirat și împletit mărgele când nu a avut suficiente comenzi pentru a se întreține. În comunism mărgelele au fost un must have, indiferent că erau din sticlă, fildeș, din pietre de râu sau pietre semiprețioase. Totul era diferit pentru Nectar de ce lucrase până la naționalizarea magazinului său de încălțăminte din Constanța. Contribuția sa la bunăstarea familiei nu a fost deloc de neglijat, rămânâd în memoria nepoatei ca o persoană activă,dinamică și creativă. De pe urma unei femei cu un asemenea profil au profitat prietenele care au învățat croitorie, dar și gastronomie armeană.

Materialele nobile cu texturi deosebite, în tonuri luminoase au fost preferatele ei. A vrut mereu să creeze lucruri admirabile, curate, să depășească normele. A considerat moda un teren de joacă unde fiecare se poate bucura de atenție. Seducția luxului i-a fost familiară în Kaisery de aceea nu a propus reactualizarea hainelor existente, metodă des folosită la acea vreme. Iernile, când începea sezonul petrecerilor, a lucrat toalete somptuoase, cape cu pene, fuse lungi brodate. Catifele, mătăsuri grele, dantele fine, paiete, mărgele împletite, pene colorate, toate au bucurat doamnele dornice să se afirme și prin ținutele lor. Eleganța în anii comunismului însemna accesorizarea cu mărgele, gulere brodate mari, dantele late albe sau colorate, funde din mătase. De obicei, se comandau în perioada aceea gri modele care le imitau pe cele lansate la Paris, de cunoscute case de modă. Când a primit astfel de comenzi Nectar s-a străduit să adapteze modelele pariziene la realitățile locale și la materialele textile existente. Poate tocmai de aceea nu s-a bucurat de prestigiul de care au beneficiat croitoresele de lux Beatrice Avakian și Satenig Ghiulezian. Ele au fost un brand în sine, au dat lovitura pe termen lung, primind în casele lor situate în zona centrală a Bucureștiului starurile vremii.

Este deja cunoscut faptul că Beatrice Avakian care semăna frapant cu fratele ei, pictorul Hrant Avakian, nu prea a refuzat comenzi, oricât de extravagante, sofisticate sau neașteptate ar fi fost la prima vedere. Mare iubitoare de frumos, acestă croitoreasă de lux a contribuit la șicul evenimentelor mondene cu sclipirea fastuoasă a rochiilor cusute de ea, susținând în acest fel viața luxoasă a Bucureștiului. A fost o mare doamnă a artelor, s-a strădiut să adune atâtea obiecte din spații culturale diferite, într-o perioadă de austeritate economică, manifestând un interes deosebit pentru bijuterii, piese din argint realizate în ateliere din Londra, Paris, Moscova, Viena, Sibiu, miniaturi din lemn, fildeș, cristaluri de Boemia, mobilier, pictură. Ar fi trist să se creadă, la multe decenii de la moartea fraților Avakian, că această valoroasă colecție s-a putut aduna fără mari sacrificii. Un model cultural pentru Nectar a fost Beatrice Avakian în locuința căreia s-a aflat de mai multe ori, fiind nevoită să-i ducă pachete trimise de prietenii din SUA. De fiecare dată, străbunica Nectar a fost uimită de multitudinea pieselor din colecția fraților Avakian, de antichitățile greco-romane, de podoabele provenind din ateliere din Europa și Orient, de icoanele bizantine. În spațiul tixit de obiecte splendide din diferite medii și epoci era o încântare de privit felul meticulos în care lucra Beatrice, fără să vorbească, absorbită total de modelul de realizat. După ce colecția celor doi frați a fost donată statului, Beatrice a primit o pensie satisfăcătoare. Portretul ei în rochie albastră, așezată în semiprofil realizat de Hrant Avakian se află în prezent în patrimoniul Muzeului Național de Artă al României. Tocmai pentru a ilustra pasiunea Beatricei pentru a colecționa obiecte de artă în dreapta compoziției a fost pictată o statuetă. Este vorba de o lucrare nedatată, nesemnată care se pare că a fost realizată după anul 1965 și nu mai târziu de 1970.

Aceeași pasiune pentru hainele elegante, pentru stilul rafinat a avut-o și Nectar care a lucrat cu neștirbită dedicare, cu duioșie și infinită răbdare, considerând piesele vestimentare și dantelele produse culturale de elită. Nu s-a temut de eșec și-a dat seama că totul se schimbă rapid, iar ea trebuie să se aclimatizeze la feluri noi de a trăi. Au ajutat-o firea tumultoasă, loialitatea, abordarea tranșantă, tenacitatea, pasiunea uriașă pentru croitorie și privirea către viitor. A căutat să explice celor care s-au încumetat să o asculte fără teamă ce formulă păguboasă e comunismul care ia toate bunurile celor care au muncit enorm și le dă celor celor care nu s-au deranjat măcar o zi să lucreze. A aflat de la alți armeni faptul că în casa ei din Constanța au fost repartizate mai multe familii membrii cărora nu erau toți angajați. Cum își plăteau chiria către stat era o enigmă. Pe acești chiriași nu îi căuta nimeni pentru neplată mult timp, nu erau evacuați decât foarte greu, ci dimpotrivă aveau toate ușile deschise mulțumită originii sănătoase. Era un blazon această origine datorită căreia posesorii ei primeau apartamente în vile naționalizate, bogat ornamentate, în centrul orașelor, uneori posturi importante, bine plătite și chiar locuri în facultăți. Practic, orice s-a putut obține astfel în societatea socialistă, iar unii dintre foștii negustori au ajuns doar vânzători în propriile magazine.

Chiar și sub cerurile schimbătoare ale comunismului, în relațiile cu clientele, Nectar a avut opinii ferme, argumentate. Nu s-a sfiit să intre în polemici când era vorba de calitatea muncii ei, dar a făcut-o mereu cu deferență. Alte croitorese de lux au făcut compromisuri, s-au ploconit pentru a obține comenzi, au acceptat să lucreze cu materiale ieftine, nepotrivite pentru realizarea modelelor dorite. S-a inspirat în căutarea ineditului în vestimentație de oriunde. Săptămânal a vizitat magazinele Eva, București, Victoria, Vulturul de mare cu peștele în ghiare, la acea vreme spații comerciale cu reputație. Pânzeturile, cretoanele, mătăsurile, poplinurile, stofele, zefirurile alcătuiau lumea ei. Crepe de Chine a fost țesătura preferată de Nectar pentru că era subțire, vaporoasă cu cădere ușoară. Memoria deosebită a ajutat-o să reproducă modelele care meritau atenția cuvenită. Nu s-a simțit vulnerabilă în fața altor lucrătoare din București pentru că unele fie nu știau să brodeze, fie luau din lăcomie prea multe comenzi și nu le puteau onora la timp, fie lucrau neglijent, urmărind doar câștiguri rapide.

Existența străbunicii mele a fost plină de neprevăzut, de căutări, de teste, de pierderi imense, de limite provocate, dar și de mici bucurii. Nu s-a aflat mereu pe val, dar a fost o lucrătoare de zile mari, simțind că are o mare responsabilitate în a-i face pe ceilalți să arate minunat în ținutele gândite, croite și cusute de ea. Dantelele ei lucrate cu acul se odihnesc și astăzi pe mesele din livingurile unor armeni din America care se încăpățănează să nu uite de unde au plecat în căutarea unui trai mai bun. În casa ei din Constanța ajunsă pe mâini străine nu mai există însă cahlele de Maissen, peste stucaturi și decorațiuni exterioare s-a turnat ciment în conformitate cu gusturile celor care au trăit în ea, în timpul comunismului. A fost distrusă chiar și terasa de la etaj de unde Nectar a privit marea, gândindu-se ce alte modele de încălțăminte să mai creeze.

 Andreea Barbu

by Andreea Barbu