MĂRTUIRII | Nectar Margosian, străbunica mea din Kaisery (4)

O aducere la zi a informațiilor privind negustorii armeni care au avut afaceri înfloritoare în România interbelică este importantă nu numai din punct de vedere istoric. Vădit diferiți de majoritate, armenii ajunși la Constanța s-au simțit pregătiți după anul 1920 pentru marea schimbare, deși trăiseră într-un vast imperiu islamic, având vecini care se rugau altfel și mâncau diferit. Scoaterea din umbră, omagierea lor într-un mare stil este un act necesar. Nu putem, nu avem cum să nu-i amintim, să nu vorbim despre ei, să nu le privim fețele în fotografii, să nu ni-i imaginăm în magazinele lor sau în încăperile luminoase din casele ridicate cu trudă. S-a scris puțin despre despre entuziasmul și dezamăgirile lor, iar mai nimic despre generozitatea enormă pe care au manifestat-o. Este firesc să-i cunoaștem pe deportații din vastul imperiu islamic care au tremurat multă vreme de foame, din pricina bolilor, au fost năuciți de frică, dar au renăscut în orașele în care au ajuns și ale căror fețe le-au schimbat. Nu a fost o renaștere întâmplătoare, aflaseră multe în Constantinopol, Erzurum, Kaisery, Smirna, Sivas, Van, deși nu avuseseră parte de o educație solidă, dar arătaseră fermitate, rectitudine morală și seninătate.  A face lobby în favoarea lor, a recupera moștenirea enormă, acest  patrimoniu formidabil unic în felul său care a rezistat timpului este onorant. Citite cum trebuie, viețile lor sunt un subiect extrem de interesant nu numai pentru specialiștii din domenile canonice. Relele lumii nu au putut să-i împuțineze într-atât încât să nu se mai vorbească despre ei în cuvinte catifelate. Chiar și în locurile ticsite de vedete, armenii au știut să strălucească, fiind prezențe afabile, calde și deloc nepăsătoare. Pentru ce au clădit în mod constant, pentru viziunea lor modernă, pentru pofta insațiabilă de a se afirma în lumea afacerilor merită să coaguleze interesul mai multor cercetători. Din perspective diferite ar fi de dorit să fie privită biografia lor pentru ca toate aceste istorii mici să poată alcătui o imagine obiectivă, netrunchiată a istoriei mari.

Este proverbială și în prezent priceperea armenilor, a evreilor și a grecilor într-ale negustoriei. Despre tranzacțiile lor se vorbește cu stimă în mod frecvent și pentru că s-au preocupat în mod statornic de îndrumarea tinerilor spre activitățile familiei. Dacă privim numai spre sfârșitul secolului al nouăsprezecelea și doar spre Constantinopol, putem lesne constata prezența numeroasă a bancherilor și a negustorilor armeni. În acest sens, cel mai des amintite sunt familiile Esaian și Tokatlian. Așa cum se precizează în volumul Miezul nopții la Pera Palace semnat de profesorul Charles King de la Universitatea Georgetown și publicat în 2014, bancherii Esaieni au vândut în 1892 Companiei Wagons-Lits terenul pe care s-a construit hotelul Pera Palace. Nu numai pe teritoriul Imperiului Otoman aveau afaceri Eseienii, ci și în cel Rus. Faptul că dețineau proprietăți în plin centrul Constantinopolui atestă nivelul de prosperitate al acestei familii.

Vestit a fost și Măgărdici Tokatlian, proprietarul altui renumit hotel situat pe Rue de Pera, singurul în acea perioadă, în stil european din Imperiul Otoman. Denumirea actuală a locației hotelului Tokatlian este Istiklal Caddesi, în Beyoğlu. În acest hotel din centrul Constantinopolului finalizat în 1897 au fost găzduite personalitățile politice ale vremii, negustorii bogați din Orient, avocații, toți cei care duceau o viață îmbelșugată și mai ales călătoreau cu trenul Orient Express. Tokatlian a fost vizionarul care a investit masiv în turism, genul de industrie care necesită angajamente pe termen lung. În cazul său nu a fost vorba numai de business, ci și de recunoaștere, de afirmare, de atașament față de valorile occidentale. Și-a dorit să arate în Constantanopolul acelor ani ceva nemaivăzut, un grad sporit de confort și frumusețe. Hotelul lui Tokatlian a fost preferatul lui Kemal Ataturk, acolo erau organizate de obicei baluri și serbări galante. Remercabilul edificiu este menționat în romane semnate de Aghata Christie, Evelyn Waugh și Orhan Pamuk. Chiar capitolul doi din volumul intitulat Crima din Orient Express și publicat în 1934 de Aghata Christie se numește Hotelul Tokatlian. Autoarea însăși a stat în acest hotel. Detectivul belgian Hercule Poirot, personajul principal al romanului, ajunge la Istanbul, cere o cameră cu baie la hotel, prânzește, dar este nevoit să plece de urgență la Londra. În acest volum nu există însă o descriere a hotelului. După ce s-a bucurat de succes, Tokatlian a înființat în 1909 un alt hotel în Tarabya cu o sută douăzeci de camere. Aceste două exemple sunt edificatoare pentru a ilustra puterea economică a armenilor în Imperiul Otoman, dar și apetența lor pentru lux, rafinament și stil.    

   Atât la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea, cât și la începutul secolului următor populația armeană din Constantinopol era extrem de numeroasă după cum afirmă în cartea sa tradusă în limba română la Editura Trei și Charles King. Astfel puteau fi întâlniți în cosmopolitul oraș negustori, profesori, medici, arhitecți, constructori, muzicieni, bijutieri, cizmari, covorari armeni, alături de greci și evrei. În timpul Primului Război Mondial și al evenimentelor tragice care i-au vizat îndeosebi pe armeni, în mod firesc mulți s-au refugiat sau au pierit. În orașele în care au ajuns s-au străduit după o vreme să se apuce tot de negustorie. Pentru ei timpul s-a măsurat în reușite care au luat forma magazinelor și a caselor pe care le-au ridicat.

Dinastii de negustori armeni ar fi existat și în România dacă bunurile lor nu ar fi fost naționalizate în 1948. În Franța, de exemplu, în mica localitate Roanne situată la peste optzeci de kilometri de Lyon a făcut comerț familia Torossian aproape o sută de ani. În 1926, Mesrop Torossian, supraviețuitor al Genocidului a avut curajul de a se lansa în afaceri. Inițial și-a vândut mărfurile prin piețe. Un prim butic a reușit să deschidă în 1954 si apoi magazinul MT în 1972 care s-a aflat în proprietatea familiei sale până în decembrie 2022. După moartea lui Mesrop, Alice și Simon Torossian au fost managerii magazinului cincizeci de ani. Dacă nu ar fi existat concurența mallurilor magazinul MT nu s-ar fi închis.

 Cert este faptul că națonalizarea în România a paralizat pur și simplu activitatea și viața multora, sugrumând idei, viziuni, creativitate. Unora le-a rămas ca un colac de salvare credința, iar alții s-a refugiat sfioși în ziceri care au ajuns să le fie borne de rezistență. Sufletele lor s-au ascuns în spatele dogoritor al unor cuvinte-paravan.  

Străbunica mea Nectar a fost un rezervor de ziceri memorabile, suculente, oricând citabile și deseori frapante. Câteva dintre acestea s-au născut din înțelegerea faptului că s-a dărâmat și s-a distrus enorm în perioada stalinistă. Spusele ei urmăreau într-un fel vindecarea.  Trecutul nu putea fi ignorat așa că l-a integrat și a tot povestit despre cele trăite. Spunea despre comuniști că se vor îneca în propriile minciuni, în propria otravă.  Despre medici repeta întruna că dacă și-ar asculta pacienții, diagnosticul s-ar stabili cu ușurință. Pe avocați îi consideara trântori care mută cuvintele de la stânga la dreapta. Armenii din punctul ei de vedere erau negustori cinstiți, care nu vindeau năut prăjit în loc de cafea, cupru în loc de aur și carton în loc de piele în interiorul pantofilor. Cel mai des spunea că lucrurile bune nu pot fi ieftine. Credea mult în puterea gândurilor bune, în zâmbetele pentru apropiați și în puterea hainelor frumoase.

Spusele ei au fost ascultate de multe ori de cizmarul Berberian, un omuleț împuținat de vreme și necazuri care avea atelierul la parterul unui mic bloc de pe strada Horei. Fiul lui Berberian fugise în Franța cu un ansamblu de dansuri populare. Întâlnirea străbunicii mele cu acest armean cordial, de o rară cumsecădenie care oferea clienților un scăunel cu trei picioare și povestiri din Kaisery a fost o experiență benefică. Nectar a observat de la început că bătrânelul era căutat pentru că toată viața în ceea ce a făcut a investit în calitate, rezistență, funcționalitate și confort. Fără abilitatea și încăpățănarea profesională a lui Berberian mulți s-ar fi grăbit să renunțe la încălțările puțin uzate. A pus mii de flecuri, tălpi, curele, a dat o nouă viață poșetelor din piele, cizmelor și mai ales pantofilor cu toc. Nu a avut un program fix, venea aproape de prânz și lucra mult după apusul soarelui. Pentru munca lui nu cerea un preț anume, sfătuia pe fiecare să dea cât socotește. În atelierul lui strâmt se retragea străbunica ca într-un colț cu amintiri și energie bună. Cizmarul Berberian avea pe un raft, lângă scule pick-upul Grundig și asculta tot timpul Ceaikovski, Mozart, Rossini cu imensă bucurie. Nu fusese niciodată la operă, nici la cinematograf, dar clienții, înțelegând pasiunea lui, îi aduceau de unde puteau plăci. În atelier nu avea nici măcar aparat de radio, doar pick-upul și un album Van Gogh dăruite de fiul său înainte de a fugi în Franța. Ăsta, da, pictor, a spus străbunica după ce armeanul i-a arătat mândru albumul. De atunci, au devenit prieteni și Nectar a simțit că-i poate vorbi despre risipiri, pierderi, lucrurile care nu s-au legat în viața fiicei ei, despre casa din Constanța care odată cu naționalizarea și-a pierdut identitatea. Bătrânul a evitat să vorbească despre ale sale, s-a bucurat doar că atelierul său strâmt cu intrare directă din stradă a devenit locul de întâlnire al armenilor care locuiau îndeobște în zona Foișorului de Foc din București. Tot ce nu se spunea la radio, televizor sau după liturghie în curtea bisericii armene se afla la Berberian. Evident, era vorba despre adevăruri grele, anevoie de șoptit lesne. Acolo a auzit Nectar de Arșavir Acterian, de Hrant Torosian, de Hurmuz Aznavorian, trecuți prin închisori cumplite, dar și de Cik Damadian, de Garabet Avachian, toți foști constănțeni ca și ea. Tot Berberian i-a recomandat străbunicii pentru nepoata ei, Maria, o profesoară de franceză, soția unui fost mare negustor armean.

Ardem Pilibosian, în anii comunismului, putea rivaliza cu orice enciclopedie. Vorbea fluent franceză, germană, avea cunoștințe solide de geografie, istorie, filozofie și oficial trăia din bănuții dați lunar de ginere, neavând pensie. Tinerii din apropierea străzii Călușei veneau să învețe de la ea franceză și pentru a se bucura de interiorul somptuos al casei. Vitrine cu vase din porțelan de Meissen, cristaluri, figurine, lampadare, evantaie, multă broderie spartă, catifeluri senzuale, fotolii Chippendale împodobeau camerele. Din afară însă arăta ca orice casă care trebuia readusă la viață. Dincolo de gardul verde din lemn așteptau mereu bunici, mătuși și părinți pentru că întotdeauna lecțiile se prelungeau. Madame Ardem povestea îndelung despre Constantinopol unde trăiseră părinții ei, despre capitalele europene pe care le vizitase de mai multe ori, despre baronul Haussmann, prefectul care a modernizat Parisul și mai ales despre Bois de Boulogne unde se plimbase. Totul se curma când o bunică își pierdea răbdarea și bătea în gardul din lemn atât de tare încât începeau să latre toți câinii din cartier. La finalul lecțiilor Madame oferea câte o bomboană de ciocolată în interiorul căreia se răsfăța în lichior o vișină mare.

Ani de-a rândul a mers mama mea la Madame Ardem ca și alți copii din cartier. În timpul lecțiilor se întâmplau tot soiul de curiozități. Brusc, de exemplu când se luptau toți cu subjonctivul, Madame începea să asculte hipnotizată Haydn sau Handel ca apoi să vorbească despre importanța bunelor maniere sau despre Haussmann, personajul care o impresionase cel mai mult din istoria Franței. Despre Ludovic al XIV-lea sau despre Napoleon Bonaparte abia dacă amintea, dar pe vizionarul Haussmann care nu a fost un arhitect per se îl pomenea la fiecare lecție. La Madame nu lipseau ideile bune și nici revistele Paris Match. Intens trăiau cursanții de la interes la curiozitate și nerăbdare, de la uimire la plăcere. În patrimoniul familiei există și astăzi Nouveau Petit LAROUSSE Illustré, un volum de peste o mie șapte sute de pagini, publicat la Paris în 1927 și dăruit de Ardem mamei mele. Chiar și în era tehnologiei mi-a folosit acest volum ca studentă la universitățile din București și Lyon.

Străbunica, Madame Ardem, Berberian s-au străduit în anii triști ai comunismului să țină steagul sus de tot, să vadă jumătatea plină a paharului, să caute starea de bine, încercând să aibă în viață din toate câte puțin, fără să ia lucrurile în răspăr, să le bagatelizeze. Atitudinea optimistă i-a ajutat enorm și de aceea în topul meu subiectiv ei se află pe primele locuri, semn al aprecierii maxime.

Andreea BARBU

Bibliografie: Charles King, Miezul nopții la Pera Palace, editura Trei, 2017.

by Andreea Barbu