Added on February 23, 2023 Redactor

SAGA DJABOUROV – Une maison commerciale de grande exception, fondée à Bucarest dès 1870

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page Send by Email

Întorcându-me din lungul meu voiagiu din Orient, am onoare de a anunța onor Clientela că am adus un mare asortiment de Tapeturi și Portiere la prețuri excepționale de reduse.

( Ziarul Epoca – reclamă B.Djabourov 1896)

Calde mulțimiri urmașelor familiei Djabourov, Madeleine și Jeanine

pentru contribuția la realizarea acestui articol.

Introducere

Istoricul armean H.Dj. Siruni spunea, într-una din scrierile sale că „armenii au arătat mult atașament față de pământul care le-a acordat ospitalitate, cu secole în urmă, identificându-se cu sufletul și idealurile poporului român”. De aceea tot ce au realizat în multe domenii ale vieții publice face parte din istoria României. Nume ca Spiru Haret, Gheorghe Asachi, Garabet Ibrăileanu, Grigore Trancu Iași, Ana Aslan, Mihail Jora, David Ohanesian și mulți alții sunt gravați, cu litere de aur în panteonul național al României. Dar înainte de a oferi poporului român mari personalități nu trebuie să uităm că armenii au fost buni negustori și meșteșugari. Aproape că nu a existat târg important din Țările Române sau Transilvania unde armenii să nu fi contribuit la dezvoltarea și prosperitatea cetății.

În Țările Române, spre exemplu, armenii erau renumiți negustori de covoare o tradiție veche de secole dar se ocupau și cu comerțul de cafea, coloniale, băcănie, meșteșuguri, cizmărie, croitorie etc. Iată ce scrie istoricul Edvard Jeamgocian în lucrarea sa Catedrala Armeană (Editura Ararat 2008) :

„Unul dintre valurile de emigrare a armenilor este urmarea tragicelor evenimente de la cumpăna dintre secolele XIX si XX. Astfel, anii 1890-1896 anii ultimului masacru din Turcia imperialistă, din timpul domniei lui Abdul Hamid, supranumit din cauza cruzimii sale Sultanul Rosu, aduc aici emigranți din Constantinopol și din alte orașe ale Imperiului Otoman, iar masacrele din 1909, 1915, 1922 produc cel mai mare aflux de refugiați. Majoritatea emigranților secolului XX erau oameni simpli, meseriași și negustori din Izmir, sau Constantinopol, din Bursa sau Cilicia. Meseriașii erau cizmari. Negustorii erau de cafea și delicatese, comercializau cereale sau covoare orientale. Meseriile profesate erau în general legate de locul de origine, cizmarii erau din Rodosto, vânzătorii de cafea și delicatese erau din Erzingan, Kemah sau Sabin-Karahisar. Au fost printre ei și intelectuali, medici, profesori și scriitori de limba armeană, cântareți de operă. Trebuie menționat că în timpul masacrelor împotriva armenilor au fost asasinați cu precădere intelectuali.”

Și de aici pornim istoria casei Djabourov care începe în 1870 odată cu deschiderea primului magazin pe numele lui B. Djabourov pe Calea Victoriei. Bedros aduce din Constantinopol în magazinul său toată magia Orientului, din Asia Mică, până în Iran, China și chiar Japonia. Acest magazin este rapid recunoscut ca excelență în domeniul artei orientale: covoare persane și turcești, cloisonné chinezesc, lac, porțelanuri cu decorațiuni bogate, cele mai prețioase țesături, mătăsuri din Japonia și atâtea alte minuni se vor succeda în vitrina acestui magazin. Tot Bucureștiul a fost fermecat! Existau însă și tot felul de alte mărfuri de calitate care erau oferite pentru toate buzunarele, la prețuri „competitive”, așa cum s-ar spune astăzi. Toată lumea este invitată să vină să vadă!

Când Bedros a murit brusc, în 1918, la vârsta de 69 ani, fiul său, Ștefan, i-a urmat, pe când avea doar 19 ani. Dar tatăl său, i-a transmis foarte devreme „know-how”-ul său, iar fiul va prelua torța acestei întreprinderi prospere. După primul război, lumea s-a schimbat. Femeia este mai independentă, mai liberă în activitățile ei; automobilul se dezvoltă, este mai ușor de călătorit, e la modă vilegiatură la mare sau la munte, moda vestimentara s-a schimbat. Case de modă apar la Paris sau la Milano, producătorii englezi sunt renumiți, creațiile germane sunt căutate. Bucureștiul, care a fost supranumit „micul Paris al Balcanilor”, privește spre Occident. Tânărul Ștefan înțelege asta. El va diversifica activitățile casei Djabourov și va aduce modernitatea la care se așteptau oamenii. Motto-ul său va fi în franceză „Totul pentru a împodobi femeia și a-i înfrumuseța casa” („Tout pour parer la femme et embellir sa demeure”). El însuși creează propria sa linie de produse sub acronimul ID „Întreprinderile Djabourov”, înconjurându-se de cei mai buni meșteri români și inspirându-se din stilul creaților din Occident. Arta Orientală continuă pentru amatori și colecționari cunoscători.

Magazinul Djabourov de pe Calea Victoriei va deveni în scurt timp cel mai renumit magazin din București fiind cunoscut pentru faptul că schimba în fiecare zi aranjamentul vitrinei, iar aristocrația bucureșteană din acele timpuri îl vizita pentru a fi la curent cu ultimele tendințe ale modei de la Paris.

Dar să vedem pas cu pas cine a fost Djabourov uneori Djaburov sau chiar Giaburov după unele transliterări mai stângace ?!

Familia Djabourov se trage de la Constantinopol, mama lui Bedros, Takuhi Aceabahian se născuse acolo în 1826 și a avut patru copii, dintre care Bedros și Galinig. Galinig se căsătorește cu Armenag Gamsaragan și se stabilește în Egipt, la Alexandria. Galinig și Armenag au avut doi băieți și o fată, Daria Gamsaragan, mare sculptoriță și scriitoare care a trăit la Paris.

Tot ce știm acum despre viața lui Bedros, când era copil, a fost scris de Daria Gamsaragan în memoriile ei care se găsesc în arhivele familiei Djabourov. Ea povestește așa:

„Takui avea trei surori, deci erau patru fete. Tatăl lor, Aceabahian, era ebenist. Îi plăcea să lucreze cu lemnul, decora mobilierul cu motive florale și figuri animale. Îi plăcea să se joace cu materia, să-și șlefuiască lucrările cu multă minuțiozitate. Insă, meșterii de atunci erau prost plătiți și veniturile familiei Aceabahian erau modeste.

A treia fată a ebenistului, Takuhi, a fost căsătorită la vârsta de șaisprezece ani cu un bătrân cu sănătatea șubredă. După doi ani, Takuhi a rămas văduvă. După perioada de doliu reglementară, s-a recăsătorit. În ciuda rigidității convențiilor, a existat o anumită simpatie în relațiile viitorilor soți, înainte de mariaj. Viitorul soț, Djabourov, era din Smirna. Acolo se găsea o mare colonie grecească. Grecii erau adevărații stăpâni ai orașului, prosperi și dominanți. Sub influența lor, armenii dobândiseră o lejeritate, o bucurie de a trăi, pe care o pierduseră în metropola imperială, Constantinopol. Umbra haremurilor, puterea sultanilor mențineau în sufletele oamenilor o stare de frică perpetuă. Chiar și în perioadele de calm, amintirea persecuțiilor bântuia spiritele de acolo. Explozia urii religioase a reprezentat tot timpul un pericol, cum s-a adeverit de atunci.

Străin de acest climat, Djabourov, soțul lui Takuhi, părea să fi fost un om vesel căruia îi plăcea viața bună și compania unor prieteni veseli. El profita de orice ocazie pentru a face excursii frecvente în orașul său natal, Smirna. In ciuda grijilor care creșteau în fiecare zi, Takuhi a trăit atunci anii cei mai fericiți din viața ei.

Kadiköy a fost locul ales al familiei. De la bunicul ebenist, acolo s-au născut patru generații și au trăit înconjurate de prietenii lor, prietenia fiind și ea ereditară. Casa, în care s-au născut Bedros și Galinig, avea toate ferestrele decorate cu ghivece de resede și begonii, o casă cu mai multe etaje, o mică grădină interioară cu un smochin minunat.

Soțul lui Takuhi a murit tânăr, lăsând patru copii mici pe care a trebuit să-i crească singură, fără ajutorul nimănui. Takuhi s-a pus pe treabă într-un atelier de broderie, plecând în zori pentru a ajunge la celălalt capăt al Constantinopolului. Trebuie să fi fost foarte expertă, judecând după puținele exemplare de broderii moștenite de familie.

Takuhi a făcut tot ce a putut, până la limita puterilor ei, pentru a ascunde copiilor dificultățile financiare de care era cuprinsă. De îndată ce băiatul cel mare, Bedros, a fost in vârstă de a muncii, el a avut grijă de sora sa Galinig, ca un tată. În căminul lor domnea înțelegerea și tandrețea, învăluindu-i într-o asemenea atmosferă de fericire, încât Galinig a rămas impresionată de viața de atunci. Dragostea cu care Galinig a înconjurat amintirea mamei ei, Takuhi, a comunicat-o și fiicei ei, Daria. Astfel, bunica lui Daria, pe care ea nu o cunoscuse, îi devenise la fel de dragă, la fel de apropiată ca mama.

Familiile Djabourov și Gamsaragan se regăseau regulat in vacanță vara la Tarabya lângă Constantinopol sau la Tașdelen.”

Câteva date despre familia întemeiată de Bedros Djabourov

Bedros Djabourov s-a născut la Constantinopol în 1849 și a decedat la București pe 27 Decembrie 1918. A fost căsătorit cu Mannig Hamparzumian, decedată pe 9 Iunie 1932 la București.

Nu știm cum ajunge Bedros Djabourov, în România… poate încurajat de rude care se aflau deja aici, de vărul său Hrand Cavaff, cunoscut negustor de covoare orientale, proprietarul magazinului La Arta Orientala…cine poate ști ?!

Bedros și Mannig au avut trei copii: Malvina (1889 – 1973, București), Madeleine (Mady) (1895, București – 1969, Tanger, Maroc) și Ștefan Aram (19 Iunie 1899, București – 31 August 1979, Paris, Franța).

Bedros și Mannig Djabourov – din arhiva familiei

**Ștefan Djabourov, copil, cu sora lui Madeleine (Mady) și tatăl lor, Bedros, la Karlesberg**

Malvina, Bedros, Mady și Mannig înainte de nașterea lui Ștefan

Bedros era îndrăgostit și admirativ de soția sa și îi oferea bijuterii și cadouri prețioase. Era un om rafinat, se interesa de cultura popoarelor și a călătorit prin lume, în căutarea a ceea ce este mai bun și frumos.

Începutul activității în România (din presa națională)

Pentru început, în Monitorul Oficial din 18 februarie 1884, îl găsim pe Bedros Djabourov pe o „listă a alegătorilor la camera de comerciu pentru comuna Constanța”

Pentru ca în același an să aflăm că mai avea o prăvălie în Constanța și organiza o “lotărie de bine-facere cu obiecte de artă” în orașul Constanța, unde fiecare bilet avea dreptul la câștig.

Ulterior, în 1931, am găsit in ziarul Rampa (reprodus mult mai jos în articolul de față), că primul magazin B. Djabourov a fost deschis în București în 1870 pe Calea Victoriei nr.72 unde deschide Magasin general de Paris. Din acest moment firma Djabourov devine un punct de referință pentru viața Bucureștilor.

Ce vindea Djabourov în afară de covoare putem să aflam și din reclamele din presa vremii, în exprimarea autentică a autorului:

Mare asortiment de tapeturi din Persia, Khorasan – Ferachan, Turcia, Smyrna – Koula, Ouchac, Jordes, Dagistan, Somac, Bukara, Belucistan, Herat, Zili, Chetde, Kiricheliu, Torcoman
Portiere și perdele din Djidimes, Caramales, Tunisiene
Covoare persane turcești
Mobile stil
Articole artistice din China și Japonia
Ceai de Maning – pare cam nepotrivit ca niște magazine care vând obiecte de artă să vândă și ceai, dar în acele vremuri magazinele nu aveau un profil clar definit. De pildă, în prevălia negustorului Nefian, puteai găsi de vînzare arme și icoane…

Ziarul Epoca 1896

Ziarul Lupta octombrie 1888

Ziarul Lupta decembrie 1888

Ziarul Epoca 1896

Ziarul Adevărul 22 octombrie 1905

Activitatea lui Bedros Djabourov nu putea trece neobservată, astfel el primește distincții naționale și internaționale

Grație onoarei și flerului său negustoresc este remarcat de reprezentanții Casei Regale a României și primește de-a lungul timpului o serie de distincții.

În anul 1886 primește printr-un Brevet Regal, distincția de Trimis al Curții Regale.

Majestatea Sa Regele României,

Informându-se de moralitatea și buna purtarea domnului B. Djabourov – Magasin de obiecte orientale, la Bucuresci – precum și de reputațiunea ce și-a dobândit în specialitatea sa dorindu a i da o dovadă despre a Sa bună voință mi a ordonat a elibera numitului Brevet de față cu titlul de Trimis al Curții Regale.

Bucuresci, Decembrie, 1886

Mareșalul Curtei Majestății Sale Regelui

Prefectul Palatului

Urmând ca în curând să devină Furnisorul Curții Regale de covoare și obiecte de lux:

Domnul meu,

M.S Regele, Augustul Nostru Suveran, binevoiește a vă acorda titlul de Furnisor al Curței, ce ați solicitat prin petițiunea Dvoastre, am onoare din Înalt ordin a vă remite și alăturare brevetul respectiv, rugându-vă ca să binevoiți a mi înapoia buletinul, anexat pe lângă dânsul însoțit de cuvenitele anotațiuni.

Primiți va rog, Domnul meu, încredințarea osebitei mele considerațiuni.

Prefectul Palatului

Domniei Sale

Domnului B. Djabourov

Magasin de obiecte orientale la Bucuresci.

În 1889 la Expoziția Universală de la Paris, Bedros obține Medalia de Argint „Médaille d’argent, Groupe IV Classe 36, Roumanie: la secțiunea consacrată la tema „Materiale, îmbrăcăminte și accesorii; haine de ambele sexe”. Aceasta a fost o faimoasă expoziție la inaugurarea Turnul Eiffel din Paris. Diploma este dată de „République Française” și se precizează că B. Djabourov reprezintă România la acest eveniment.

În 1900 primește încă o dată Medalia de Argint la Expoziția Universală de la Paris.

În 1906 primește medalia jubiliară Carol I

1906, Maiu, 10

Ministerul Afacerilor Străine

Cancelaria Ordinelor

Brevet pentru Medalia Jubiliară Carol I – i s`a conferit d-lui B. Djabourov – comersant – București.

I s`a dat acest brevet, conform Decretului Regal No. 5.384 din 28 Decemvrie 1905 publicat în Monitorul Oficial No.218 din 1 Ianuarie 1906

În numele Ministrului Afacerilor Străine

Cancelar al Ordinelor

Director

Tot în 1906 la Expoziția Generală a Jubileului primește din partea Ministrului Comerciului, Industriei, Agriculturei, și Domeniilor, titlul de Colaborator cu plachetă.

În 1914 primește din partea lui Carol I, medalia Meritul Comercial și Industrial Clasa I.

BREVET

Medalia “Meritul Comercial și Industrial” Clasa I-a

Carol I

Prin grația lui Dumnezeu și Voința Națională

Rege al României

La toți de față și viitorii sănătate

Conferim medalia Meritul Comercial și Industrial Clasa I. Domnului B. Djabourov – comerciant din București.

Drept care`i dăm acest brevet subscris de Noi și investit cu regescul Nostru sigiliu.

Dat în Castelul Peleș la 5 august 1914.

Carol

Ștefan Aram – Succesor Djabourov

Când Bedros Djabourov a decedat în decembrie 1918, Ștefan avea 19 ani și începuse studii de comerț la Lausanne în Elveția. Ștefan a trebuit să întrerupă aceste studii și să preia conducerea firmei tatălui său. Ștefan era foarte apropiat de tatăl lui: apar pe fotografii ei doi împreună așezați la o terasă undeva în străinătate, Ștefan era copil. Ștefan a luat obiceiul de a voiaja foarte tânăr și va păstra acest gust toată viața lui.

Ștefan Djabourov în 1943, la 44 ani

Ștefan avea o personalitate foarte atrăgătoare. Era foarte deschis către lume, vorbea șapte limbi cu mare ușurință, era interesat de artă în general, de noile metode de comerț, de rolul publicități, de toate inovațiile tehnice. Avea un mare simț de observație. De asemenea, îi plăcea să spună povești amuzante când era înconjurat de prieteni, se autointitula „cetățean al lumii”, arăta mereu un optimism senin și spunea că trebuie să privești mereu înainte și nu înapoi, deși soarta lui după al Doilea Război Mondial nu a fost întocmai cea pentru care se pregătise. Așa îl descriu fetele lui, Jeanine și Madeleine.

Ștefan preia firma Djabourov și o duce pe înalte culmi grație viziunii și ambiției sale. A reluat direcția magazinelor fără a schimba numele inițial „B. Djabourov”.

Marfa de bază au fost covoarele orientale la început, era un comerț foarte răspândit, în București fiind zeci de covorari armeni. În spatele acestui proces era o întreagă știință a evaluării unui covor după numărul de noduri, după material, după model, după vechime… și după origine, culori, raritate… La mare preț fiind covoarele vechi, căutate adesea de colecționari sau persoanele din înalta clasă, ca investiție, acestea nu se devalorizau niciodată dimpotrivă, valoarea lor creștea odată cu timpul. Erau covoare destinate să fie păstrate pentru colecții. Alte covoare sunt destinate a fi utilizate pentru confort și pentru aspectul călduros pe care îl aduc în toate interioarele.

Ștefan Djabourov diversifică activitățile și schimbă statutul, înființând Societatea Anonimă Româna, „Întreprinderile Djabourov” trecută în Registrul de Comerț 119/1936. Magazinele Djabourov nu numai că vindeau marfă importată sau fabricată în țară, precum era activitatea tatălui său, dar Ștefan le-a dat o nouă orientare și s-a ambiționat să creeze a linie nouă de produse pe marca „ID”, produse care erau fabricate în țară de ateliere pe care el le selecționa. E vorba de ateliere de mobilier, marochinărie, argintărie, covoare …. El a instaurat reguli sociale pentru personalul din ateliere și din magazine. Ștefan era mândru să spună că el este nu doar negustor, dar și antreprenor și fabricant.

Din ziarul Argus din aprilie 1924 aflăm despre dizolvarea societății, „Industria Orientală”, o fabrică de covoare din Timișoara din care s-a retras asociatul R. Fischer iar celălalt asociat, Ștefan Djabourov, preia practic toate activele și poate folosi în continuare fabrica.

Ziarul Argus aprilie 1924

În magazinele lui Ștefan, se vindeau între altele obiecte de casă și modă, importate din Germania, din Anglia, din Franța, totdeauna de cea mai bună calitate. De exemplu, Societatea avea reprezentanță pentru firma Alfred Dunhill (Anglia) și Elsa Schiaparelli (Italia și Franța). Vindeau îmbrăcăminte, costume de baie, ciorapi marca Kayser, Gerard Fortier, Gaston Verdier, dar și bijuterii și argintărie.

În privința segmentului de marochinărie, Ștefan Djabourov se asociază cu Paul Milker, un mare meșter neamț, specialist în confecții din piele și cufere, având distincția de Furnizor al Curții Regale, astfel că vom întâlni deseori numele alăturate în reclame Milker – Djabourov.

În 1930 o diplomă ne informează că a participat la Expoziția Internațională de Pielărie și Încălțăminte cu lucrări artistice din piele.

În ziarul Rampa din martie 1931, Ștefan ne prezintă o nouă linie de bussiness a firmei. Astfel, aflăm că va muta marfa din locația în care funcționa, încă din anul 1870, în magazinul din Calea Victoriei nr.76 cu firma Paul Milker. Aici se vor găsi și covoare (aduse probabil din prima locație) și obiecte fine pentru doamne, marochinărie și valize. De asemeni anunță intenția de a deschide o reprezentanță la Paris pentru “amplificarea comerțului”.

Ziarul Rampa martie 1931

În Viitorul din decembrie 1933, un articol elogios ne vorbește despre amenajarea magazinului Djabourov „în perfect acord cu modernismul, cu multe podoabe aduse din străinătate”, o „complectă transformare”, întregul aranjament fiind lucrat în cristal, cu multă artă.

Ziarul Viitorul din decembrie 1933

În Curentul din martie 1938 – aflăm că Ștefan Djabourov cere într-o ședință a Sfatului Negustoresc Central cu privire la Noul Regulament al Comerțului Exterior, „intervenția biroului pentru ca mărfurilor sezoniere să li se aplice un tratament deosebit”.

Printre colaboratorii lui Ștefan Djabourov erau de exemplu:

Tuduc – n.a.covorar, negustor, reparator de covoare, posesorul unui aparat Waacum Cleaner pentru curățarea covoarelor de praf (precursorul aspiratorului).

Teurek (mobilier)

Baraș

Benlian Ezepos la Londra – covoare. n.a. Făcea parte dintr-o renumită familie de covorari și filantropi armeni din Constantinopol.

Koundakdjian Hrant (covoare)

Sarkissian Georges (covoare)

Baraghian (n.a. Frații Baraghian dețineau magazin de covoare pe Calea Victorie nr.80 și fabrică de covoare pe Mihai Bravu nr.149 sub denumirea Caucas, o firmă de import-export cu sediul pe bulevardul Domniței nr.26, o fabrică de pânzeturi de bumbac, cânepă și in, precum și o lustragerie cu firma – Lustrageria Americană.)

Toata echipa era foarte competentă și lucra cu încredere și devotament.

Magazinele Djabourov de pe Calea Victoriei

Prin amabilitatea fiicelor lui Ștefan, Jeanine și Madeleine, am primit două fotografii unice cu fațadele celor două magazine de pe Calea Victoriei. Analizând aceste imagini putem să distingem în vitrina primului magazin, două piese de mobilier oriental încrustat, vase artistice orientale, un obiect ce pare a fi confecționat din fildeș de elefant. La cel de-al doilea magazin se pot distinge prin geamurile ușilor renumitele covoare orientale, o draperie ce pare a fi din mătase chinezească, o veioză și câteva statuete. Clădirea are la etaj un mic balcon din fier forjat pe care erau întinse covoare pentru a fi văzute de clienți.

Firma „B. DJABOUROV” este scrisă cu un stil original și este încadrată de un cocor, de partea stângă și de un dragon la dreapta. Cocorul simbolizează longevitatea și norocul în legendele japoneze. Dragonul este simbolul imperial în China. Chiar ușa de intrare are o influentă asiatică.

O altă fotografie apare în colecția „negustorilor armeni din România” datată în 1935, unde se vede Calea Victoriei într-o zi cu soare, multă lume pe stradă și automobile și o caleașcă care se țin lanț! Magazinul de covoare de pe Victoriei, se afla lângă un sediu al Băncii Marmorosch Blank în stânga, iar în capătul din dreapta al străzii, spre Hotel Continental, se afla renumitul magazin Dragomir Niculescu.

Se spune că Ștefan Djabourov obișnuia să întindă pe trotuar covoarele pentru ca trecătorii să calce pe acestea și să se convingă de calitatea lor, deși unii mai cârcotași susțineau că urmărea doar să obțină o patină de uzură care să-i permită să le vândă ca antichități.

Djabourov era un reper în lumea Bucureștilor așa cum putem să vedem în nenumăratele referiri în ziarele epocii: lângă magazinul Djabourov, peste drum de Djabourov, pe partea cu Djabourov, sau ca termen de comparație, mai frumos ca vitrina lui Djabourov, valoros, cumpărat de la Djabourov, ca în vitrina de duminică a lui Djabourov.

Cultură și mondenități

Pe Ștefan Djabourov îl găsim amintit ca participant la o mulțime de evenimente mondene, serate, baluri, tombole alături de marile personalități ale Bucureștilor de atunci.

Astfel, ziarul Rampa din 1926 ne ilustrează o serată dansantă „mascată și costumată” organizată de unul dintre frații Manissalian, Kevork unde participă printre alții:

Grigore Trancu Iași – om politic, economist, avocat, profesor universitar la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale
Armenag Manisalian – mare comerciant și filantrop armean, se ocupa cu exportul de cereale sub firma Manissalian Frères cu sediul în pasajul Macca Vilacrosse. A fost cel care a garantat în fața primului ministrului Brătianu pentru refugiații armeni scăpați de masacrele otomane, asumându-și responsabilitatea pentru primirea acestora în Romania.
Ion Marin Sadoveanu – dramaturg și romancier
I. Mitilineu – Ministrul Afacerilor Externe
Eracle Nicoleanu – prefect al Poliției Bucureștilor și comandant al Jandarmeriei Române
Grigore Mithridate Buiucliu – jurist și om politic, doctor în drept, reprezentantul unei vechi familii de origine armeana din Moldova
Pârvu Boerescu – ofițer de stat major, decorat cu Ordinul Militar de Război Mihai Viteazu
Grigore Goilav – din familia de boieri Goilav din Moldova. Alături de frații Manissalian au contribuit la renumele României de grânar al Europei prin catitățile uriașe de cereale exportate în Germania și Marea Britanie.
Eugen Cristescu – director de informații în Direcția Generală a Poliției. În 1940 va deveni Șeful Serviciului Special de Informații al României.
Hagi Tudorache – Dumitrache Hagi Tudoraki – mare industriaș, Președintele Camerei de Comerț și Industrie. Acesta avea una dintre case pe bulevardul Kiseleff, în apropierea străzii Ion Cantacuzino unde a avut loc serata.
Azaria Melidon – patronul fabricii „La trei morisci de cafea” care confecționa „morisci de cafea, mașini de măcinat și râșnițe”
Și, nu în ultimul rând Ștefan Djabourov, patronul Casei Djabourov.

Ziarul Rampa, martie 1926

Continuând cu onoare direcția trasată de tatăl său Bedros, pe Ștefan Djabourov îl descoperim frecvent în anturajul regalității fiind recunoscut de Rege ca un comerciant cu merite deosebite printr-o mulțime de distincții.

Aflăm din ziarul Curentul din 1931 că ocazionat de logodna Principesei Ileana cu Arhiducele Anton de Austria, Ștefan Djabourov a fost prezent la Palatul Peleș de la Sinaia pentru a felicita cuplul regal. Iată cum este descris momentul: Printre darurile mai deosebite oferite Înalților logodnici cu prilejul căsătoriei, precum și cu ocaziunea felicitărilor sunt: un vas antic oriental, dăruit de casa Djabourov. Oare câți alții s-au bucurat de o așa onoare ?!

Cu altă ocazie aflam din ziarul Adevărul din ianuarie 1924 că expoziția magazinului oriental B.Djabourov a fost vizitată de către Regele George al Greciei și regina Elisabeta însoțiți de Principele Carol, Principesa Elena a României și Principesa Irina a Greciei. Nu cred că s-au bucurat multe personaje din lumea comercială a Bucureștilor de asemenea vizite.

Ziarul Adevărul ianuarie 1924

Argus din februarie 1928 ne vorbește despre Concursul de Vitrine din Capitală, organizat de Camera de Comerț și Industrie, unde Premiul Întâi și Medalia de Aur la secțiunea covoare este câștigat de magazinul Djabourov.

Ziarul Argus, februarie 1928

Activitati culturale

Nu de puține ori Djabourov împrumuta vechiului Teatru Național care se afla în apropiere, covoare și alte obiecte care erau folosite la realizarea decorurilor pentru piesele de teatru. Alteori pune la dispoziție covoare sau obiecte orientale pentru amenajarea diverselor baluri sau tombole, așa cum putem să aflăm din reclamele din presa de atunci unde era menționată contribuția sa. Firma o întâlnim frecvent amintită în ziarele vremii cum ar fi Adevarul din martie 1923 care vorbește de o tombolă organizată cu ocazia Balului Mascat și Costumat dat de Societatea Scriitorilor Români unde premiul cel mare era o “mantilă de dantelă” care putea fi admirată în vitrina magazinului Djabourov.

Ziarul Adevărul, martie 1923

Ziarul Dimineața din ianuarie 1926 face reclamă unui Bal mascat și costumat al Carnavalului dat de Asociațiunea Generală a Presei Române. Se menționează că sala Teatrului Carol cel Mare de pe strada Eforie va fi împodobită cu covoarele casei Djabourov. Tot în 1926, ziarul Viitorul informează că va avea loc o serată japoneză la Alcazar, covoarele fiind de la Casa Djabourov. În ziarul Viitorul din februarie 1930 se vorbește despre un Bal al Sindicatului Ziariștilor în sala căruia casa Djabourov adusese covoare orientale în valoare de milioane de lei. Altă dată, în ziarul Dimineața din ianuarie 1935, se subliniază că la decorarea sălii și hall-ului pentru premiera filmului „Prințesa Turandot” a contribuit și Casa Djabourov

În ziarul Dimineața din ianuarie 1935 aflăm despre Balul Oriental al Coloniei Armene organizat în grandioasele saloane ale Cercului Militar, „sala de jos admirabil decorată după schițele d-ului Traian Cornescu și cu bine voitorul concurs al d-ului Djabourov care a pus la dispoziție admirabile și variate covoare. S-a dansat cu mult entrain în sunetele jazzului Paulman, pînă la orele 7 dimineața”.

Ziarul Dimineața ianuarie 1935

Ziarul Dimineața ianuarie 1935

Ziarul Viitorul 1926

Ziarul Viitorul Februarie 1930

Ziarul Dimineața, ianuarie 1926

Casa Djabourov participa la decoruri de scenă în diferite spectacole; de exemplu pentru opereta „Baiadera”.

Ziarul Rampa martie 1924

Bombardamentul din 1944

În 1944, la adresa de pe Calea Victoriei, magazinul a fost bombardat de americani și o mare parte din mărfuri au fost distruse. Magazinul se găsea în apropiere de „Palatul Telefoanelor”, care era cel mai înalt edificiu din București la epoca aceea. Ștefan era convins că bombardamentul viza mai cu seamă această clădire, strategică în timp de război.

Probabil în încercarea de a aduce firma pe linia de plutire după pierderile suferite în urma bombardamentului, Ștefan listeaza societatea Djabourov la bursă. Astfel, în publicația Argus din noiembrie 1944, găsim Întreprinderile Djabourov listate la Bursa de Valori București cu mențiunea “societate sinistrată” cu acțiuni necotate, obținându-se prețul de 500 lei per acțiune.

Ziarul Argus noiembrie 1944

În februarie 1946, aflăm tot din ziarul Argus de convocarea sub patronajul Sfatului Negustoresc, a membrilor Asociației Comercianților de Magazine de Lux și Marochinărie, al cărei președinte era Ștefan Djabourov. Sfatul Negustoresc a fost o organizație care avea chiar și ziar propriu, fiind coordonat în perioada 1908-1916 de Ioan Slavici.

Naționalizarea din 1948

După scurt timp, în anul 1948 firma Djabourov S.A.R. este naționalizată, iar mărfurile confiscate sunt folosite pentru crearea brand-ului de stat ROMARTA. Îi sunt confiscate și proprietățile familiei. Ulterior, după multe șicanări, Ștefan Djabourov a fost arestat și a fost eliberat abia după moartea lui Stalin în 1953.

În susținerea celor de mai sus putem parcurge o adresă datată 27 martie 1948 din partea Întreprinderilor Djabourov Societate Anonimă S.A.R. prin care Ștefan Djabourov, ca o ironie a sorții, este nevoit să solicite preluarea stocului de marfă de către noua firmă de stat Romarta S.A și radierea firmei sale. Este actul care marchează ultima clipă de viață a Casei Djabourov, iar ce va urma, va pune la grea încercare pe toți membrii familiei, indiferent cât de implicați au fost în activitatea comercială a brand-ului Djabourov.

Un act foarte important poartă antetul „Întreprinderile Djabourov” în data de 27 martie 1948. Comunismul era bine instalat în România. Este singurul document pe care familia îl posedă pe numele Întreprinderii. Se vede că adresa oficiala „46 Calea Victoriei” a fost barată in acest document și o altă adresa apare: „Strada Aristide Briand, n°8”. După bombardament, a fost schimbată adresa oficiala a „Întreprindelor Djabourov”. Adresa nouă, Aristide Briand (fost Strada Regală) corespunde cu un imobil pe care cei trei Djabourov (Malvina, Mady și Ștefan) l-au cumpărat împreună în 1939, dar nici unul din ei nu locuia la aceasta adresă. Cei care semnează actul nu anunță funcția și numele lor. Ștefan Djabourov nu semnează, deși numai el putea să ia decizia de a înceta activitățile întreprinderii. În acest act e vorba de „vânzarea întregului stoc de mărfuri și instalațiuni” aparținând Întreprinderilor Djabourov. Nu se vede nici un inventar precis, și nu se spune unde sunt localizate acestea, și nici nu se dă un preț de vânzare. Este clar indicat că actul acesta e „acordul de principiu încheiat cu Societatea de Stat Romarta S.A.” . Actul e pur și simplu naționalizarea bunurilor aparținând Întreprinderii Djabourov. Acest document reprezintă punctul final al activitățile create și conduse de B. și S. Djabourov timp de mai mult de 70 de ani fără întrerupere!
În mod sigur, bunurile care au fost recuperate de „Romarta S.A.” au servit la inițierea activităților de fabricație și negustorie după război, bazate pe atelierele fondate de Ștefan Djabourov.

Domnule Ministru,

Subscrisa Inteprinderile Djaburov S.A.R cu sediul în București, strada Aristide Briand nr.8, ca urmare a aprobării date de Dl. Ministru, pentru acordul de principiu încheiat cu Societatea de Stat Romarta S.A cu privire la vânzarea întregului stoc de mărfuri și instalațiuni industriale a societății nostre, cu onoare vă rugam să binevoiți a dispune punerea în executare a rezoluției ministeriale și a încuviința facerea formalităților pentru încetarea activității intreprinderii noastre și radierea firmei pe ziua de 31 martie 1948.

Primiți, vă rugam, Domnule Ministru, asigurarea deosebitei noastre considerațiuni.

Intreprinderile Djabourov Societate Anonimă S.A.R.

Domniei Sale, Domnului Ministru al Industriei și Comerțului

Urmează confiscarea bunurilor familiei. Consultând Decretul nr.92 din 19 aprilie 1950 putem să ne facem o imagine a ceea ce a urmat:

Pentru întărirea şi dezvoltarea sectorului socialist în economia R.P.R;

Pentru asigurarea unei bune gospodariri a fondului de locuinţe supuse degradării din cauza sabotajului marei burghezii şi a exploatatorilor care deţin un mare număr de imobile;

Pentru a lua din mâna exploatatorilor un important mijloc de exploatare;

1. Imobilele clădite care aparţin foştilor industriași, foştilor moșieri, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marei burghezii.

2. Imobilele clădite care sînt deţinute de exploatatorii de locuinţe.

3. Hotelurile cu întreg inventarul lor.

4. Imobilele în construcţie, clădite în scop de exploatare, care au fost abandonate de proprietarii lor, precum şi materialele de construcţie aferente oriunde s-ar afla depozitate.

5. Imobilele avariate sau distruse de pe urma cutremurului sau a războiului, clădite în scop de exploatare şi ai căror proprietari nu s-au îngrijit de repararea sau reconstrucția lor.

În registrul de naționalizări apare la poziția 2069. Djaburov Ştefan şi Laura, 16 apartamente, Bucureşti, str. Aristide Briand 8. Constanța, str. Productelor 43. Bucureşti, str. Dionisie Lupu 12.

ROMARTA S.A.

În Universul, din 19 Aprilie 1948, Întreprinderea Comercială de Stat Romarta, anunță fără scrupule că „preluând activul soc. Întreprinderile Djabourov SAR vinde covoare, obiecte de artă, mobile….” Nu se precizează că aceasta marfă a fost naționalizată, spoliată sau furată pe nedrept. Este foarte important să punem acum termenii exacți și să descriem realitatea. Ștefan era la București si nu a fost asociat cu Romarta. Oare cine a lucrat cu ei? Oare cine au fost clienții amatori de artă după război?

Ziarul Universul, 19 aprilie 1948

Și în Adevărul, aprilie 1948 întreprinderea Romarta S.A. dă un anunț cu mențiunea că sediul provizoriu este la adresa strada Crețulescu 4, „fost Djabourov”!

Ziarul Adevărul, aprilie 1948

Și în Universul, în Aprilie 1948 Romarta dă anunțul pentru cumpărare de „tablouri și covoare de calitate excepțională”! Cine sunt cei care cumpără? Cine cunoaște calitatea ? Cine colaborează atunci ?

Ziarul Universul, aprilie 1948

Ziarul Universul, mai 1948

După Naționalizare…

Laura și Ștefan s-au căsătorit în ianuarie 1945.

Laura Stambolian a obținut „Licența în Filosofie și Litere; specialitatea: Franceză, Istoria literaturii moderne române și italiene” în ianuarie 1937. A predat la București înainte de a se mărita.

În 1960, Ștefan și Laura Djabourov, cu fetele lor Jeanine și Madeleine, reușesc să părăsească Bucureștiul și se duc la Tanger, în Maroc. Mady și soțul ei, Hrant Koundkdjian, erau stabiliți la Tanger din 1950. Plecarea din România cu familia a fost realizată, în cadrul legilor de reîntregire a familiilor, legi care au fost aplicate in țară din anii 1960.

Ștefan îi scria unui prieten: ” După ani de persecuție, închisoare și privațiuni, am reușit să evadez împreună cu copiii mei pentru a căuta refugiu în țări libere”.

Ștefan si familia rămân la Tanger până în 1963, iar după aceia se mută la Nisa și mai târziu la Paris.

Scrisori care au rămas din epoca aceea relatează că de îndată ce a ajuns în Tanger, Ștefan a încercat să recupereze o sumă de bani depusă la firma Alfred Dunhill din Londra înainte de război, în cadrul activităților comerciale pe care le avea cu această companie și a descoperit că suma fusese dată în 1941 la „Custodian Enemy Property” („Custode al proprietății inamice”) care a blocat-o „pentru a stinge datoriile pe care le aveau comercianții din țările inamice către comercianții englezi”! Alfred Dunhill sugera să se pretindă această sumă de bani de la Guvernul României… Se vede ca războiul a lăsat și alte urme la care nu se aștepta Ștefan, fiind fericit să fi ajuns într-o țară liberă!

Ștefan și Laura au avut statutul de „Refugiați români” până la moarte, statut recunoscut de „Oficiul Francez pentru Protecția Refugiaților și Apatrizilor” (OFPRA). Jeanine și Madeleine au obținut naționalitatea franceză prin decret de naturalizare.

La final să parcurgem lista magazinelor Djabourov pentru a vedea ce a însemnat acest brand pentru acea epocă.

„CEL MAI DISTINS MAGAZIN din Capitală, DJABOUROV, calea Victoriei 46 prezintă într-un cadru nou tuturor doamnelor distinse cea mai variată colecţie de modele necesară toaletei”

Adresele diferă, uneori s-a schimbat numerotarea clădirilor, alteori s-au deschis magazine noi. Găsim în registrele și presa vremii:

B.Djabourov – Magasin Universel – Bijutier și magazin de articole orientale – Furnisorul Casei Regale – 1895-1924

B. Djabourov – Calea Victoriei nr. 74 – cadouri, obiecte de artă, mobile – 1922
Magasin Oriental B. Djabourov & Milker – articole de voiaj – Calea Victoriei nr. 86 – 1924
Djabourov – Calea Victoriei nr. 66 – covoare, plafoniere, mobile – 1928
Djabourov – Calea Victoriei nr. 76 – obiecte de artă, cadouri – 1935
Djabourov – Calea Victoriei nr. 73 – articole de voiaj – 1935
Djabourov S.A.R – Calea Victorie nr.46 – consignație, covoare – 1941
Djabourov S.A.R – Calea Victorie nr. 94 – Athenee Palace – consignație, argintarie, bijuterii, antichități, covoare, obiecte de artă – 1946
Djabourov – Str. Regală nr.8, et.2 – genți, mănuși, marochinărie, ciorapi – 1947
Djabourov Bedros – Calea Victoriei nr.72.74.76 – Magasin general de Paris – 1895-1938
Djabourov – Academiei nr.45 – Consignatie de arta

Ziarul Romania – Capitala, august 1939

Ziarul Universul, ianuarie 1946

Ziarul Rampa, septembrie 1926

Încheiere

Din câte am studiat de-a lungul anilor despre negustorii armeni, atât pentru siteul www.negustorie.ro cât și din documentarea ce a implicat acest material în special, pot să definesc două mari categorii de comercianți:

Prima categorie ar fi constituită din micii negustori, cu afaceri de familie preluate deseori de la înaintașii lor, acoperind nișe comerciale în domeniul coloniale, cafea, băcănie, delicatese, covoare, textile, meșteșuguri etc.

A doua categorie ar cuprinde marii comercianți, industriași, exportatori, oameni care au avut fie resurse financiare, fie o viziune peste zona de confort a micului negoț de familie, a prăvăliei din colțul străzii. Aici îl încadrez și pe Ștefan Djabourov care a dat dovadă, cu prisosință, că merită să fie considerat un mare comerciant al vremurilor sale. Viziunea și flerul său au făcut nu numai să ducă mai departe cu onoare negustoria începută de tatăl său Bedros, ci și să o conducă într-o abordare foarte modernă pentru vremurile de atunci, ca un adevărat mare comerciant. Totodată, fiind și armean, a făcut mare cinste comunității din care provine prin realizările sale, astfel că noi astăzi am putut să discutăm despre Casa Djabourov – Magasin general de Paris și despre Intreprinderile Djabourov.

PAUL AGOPIAN

_____________________

Bibliografie:

Daria Gamsaragan – memorii jurnale – prin intermediul dnei. Madeleine Djabourov

Simon Tavitian – ”Armeni de seamă din România” – Ex Ponto 2006

Edvard Jeamgocian – ”Catedrala Armeana din Bucuresti” – Ararat 2008
Tigran Grigorian – ”Istoria si cultura poporului armean” – Ed. Stiintifica 1993

Tufenkian Artisan Carpets – Foundation

Ion a lu’ Suru – ţăranul cu jurnal

http://jurnaldemandra.blogspot.com/2013/01/399-ion-lu-suru-taranul-istoric.html

Ziarul Adevărul:

– ianuarie 1924, 1925

– martie 1923