MĂRTURII | Nectar Margosian, străbunica mea din Kaisery (6)

          Nu au putut fi asociate la Nectar vârsta cu fizionomia, cu atitudinea, gesturile și vocea. Postura, trupul bine conservat, părul aranjat impecabil, ținuta frumoasă, elanul, hotărârea, implicarea nu au trădat după sosirea la București o persoană over fifty. A știut pașii de urmat,  lumina în care trebuia să apară, a respectat mediile în care s-a aflat, străduindu-se să evolueze mereu. Încercările, situațiile absurde, sufocante, neajunsurile prin care a trecut nu i-au fragilizat existența, nu au făcut-o să se simtă labilă, neputincioasă, frustrată. Încă din Kaisery și-a antrenat privirea să vadă dacă un client e interesat sau nu, dacă poate oferi prețul cerut, dacă doar se plimbă în căutare de chilipiruri. La Constanța unde a avut un magazin de încălțăminte a îmbrăcat articolele în povești simpatice pentru a putea vinde cât mai multe perechi. Relația cu ceilalți a fost foarte importantă pentru Nectar. Ne putem doar imagina astăzi zbaterea, efortul, zbuciumul, dexteritatea de prestidigitatori a negustorilor armeni care au cutezat încă din 1920 să-și deschidă magazine, chiar fabrici și apoi suferința la naționalizare odată cu instalarea regimului comunist.

              La București a trebuit să schimbe strategia, nu s-a mai aflat pe teren propriu, a observat, a ascultat mult și din nou a avut de învățat. Creațiile ei nu au fost nici pe departe încropeli haotice ca în cazul altor artizani care au lucrat cu materiale ieftine, combinând la repezeală modele și culori nepotrivite. Un grad ridicat de elaborare s-a văzut întotdeauna în lucrul mâinilor ei, performanța estetică fiind garantată. S-a gândit adesea la ce ar putea să facă mai bine și mai mult pentru a putea obține profit în absurdul acelei perioade când materialele naturale se găseau greu, deși existau fabrici de țesături. Marfa bună era destinată exportului, iar ce se refuza ajungea în cantitate insuficientă pe piață. Mașinăria de propagandă a partidului comunist informa populația privind abundența materialelor, dar magazinele aveau în general marfă puțină și care nu răspundea de obicei așteptărilor.

                Inima străbunicii mele a bătut pentru haute couture, pentru piese vestimentare de mare finețe. S-a numărat printre creatorii cu mari exigențe. Astăzi designerii renumiți apelează la croitorese de toate calibrele, la artizani pentru pliseuri, aranjamente cu pene, cristale, flori, frunze din metal și ștrasuri. Fiecare creator caută să iasă din rând prin propuneri inedite, culori vibrante, ținute deosebite.

De exemplu la Paris, în arondismentul nouăsprezece, lângă parcul Buttes Chaumont situat în nord-estul orașului, se află atelierul lui Karen Grigorian, unul dintre ultimii meșteri care plisează materiale. În 2014, artizanul de origine armeană și-a înființat propria firmă numită Maison du pli, extinzându-și colaborarea cu faimoase case de modă. În atelierul lui Grigorian totul se lucrează manual după mulaje din carton. Este o afacere de familie, artizanul lucrând împreună cu soția și cei trei copii. Mama lui Grigorian s-a născut în Franța, dar bunicii au venit din Imperiul Otoman. În perioada comunistă croitoresele se ocupau singure de toate aceste aspecte, de plisat, a adăugat tot soiul de accesorii și eventual de confecționat chiar și pălării asortate. Nectar a înțeles că haute couture înseamnă excelență, prietenii creatoare, competențe manuale, muncă intensă și cunoașterea pieței. Creațiile ei au validat-o în lumea Bucureștiului, în pofida greutăților acelei perioade. Moda nu a fost pentru ea doar o sumă de piese vestimentare asortate între ele, ci a însemnat atitudine, doză de cultură, personaliate. Rochiile, dantelele și broderiile ei, constant originale, au avut un aer de sărbătoare, i-au tras pe cumpărători de mânecă, i-au luat pe sus. Tehnica însușită în anii lungi de căutări ca și dexteritatea de invidiat au dat roade. Nu a avut conflicte deschise cu nimeni, nu a fost apatică, a tăcut când a fost cazul și a vorbit când situațiile au impus-o. A știut de la început că fiecare dantelă are cumpărătorul ei dacă este prezentată cu delicatețe și tenacitate. Și în comunism femeile adorau să arate bine, să poarte haine asortate și chiar pălării cu boruri, nu doar berete sau baticuri. A privit croitoria ca o îndeletnicire plăcută și nu doar ca un colac de salvare, chiar dacă uneori au existat persoane care au desconsiderat meseria ei. Subaprecierea și scepticismul anumitor doamne nu au descurarajat-o. A considerat regretabile asemenea comportamente, știind mult prea bine că viața poate fi aspră în pofida unor abilități uimitoare. Statutul și condiția croitoreselor în comunism nu au fost de invidiat, în lipsa unui sistem coerent de selecție și cu extrem de puține publicații dedicate modei. Într-un anume sens lucrătoarele în acest domeniu și-au luat misiunea de a acoperi aceste lipsuri. Chiar și astăzi creațiile din acele vremuri au același impact pentru că au contat detaliile și acest lucru se observă la prima mână. Oricum dictatura comunistă a făcut imens rău, trucând ierarhiile și intoxicând publicul prin mașina de propagandă a partidului. Succesul croitoreselor în epocă, chiar și efemer, nu surprinde întrucât cererea pentru haine bine croite și cusute a fost mereu în creștere. Au fost suficiente lucrătoare care au avut conștiința valorii lor, au evitat capcanele facilității, au forțat granițele modei și s-au bucurat de admirația cunoscuților.

                Arhitectul Ohanes-Onnig Poladian care a studiat artele frumose la Roma, în aparență un om ursuz, reținut, a încurajat-o pe Nectar să descopere noi modele, să-și procure albume de artă și să cunoască cât mai mulți plasticieni. Cunoscut în comunitatea armeană pentru că a proiectat sediul școlii Misakian Kesimian împreună cu Mihai Goilav, a fost prieten cu Garabet Terzian, fratele ginerelui Nubar. Prezent mereu în casa Terzienilor a îndrăgit-o pe Nectar pentru că făcuse față unor dificultăți majore pentru a se impune. De la el a aflat că tatăl lui Auguste Renoir a fost croitor întâi în Limoges, apoi la Paris și tocmai de aceea a sfătuit-o pentru a avea o clientelă deosebită să nu se mulțumească cu ce știe, să cerceteze în continuare, să învețe despre artă, despre parfumuri, despre tot ce poate fi interesant și plăcut în lumea asta. Albumele de artă, parfumurile, săpunurile fine, țesăturile frumoase erau extem de greu de procurat. Familiile puternice, cu un statut social aparte se bucurau de aceste bunuri pentru că se bazau pe persoane care făceau rost de ele la prețuri, e drept, mari.

               Preocupată să experimenteze noi formule a încercat să facă în casă săpunuri parfumate, folosind diverse plante autohtone, dar rezultatele nu au corespuns așteptărilor și atunci a priceput că nu există scurtături pentru rentabilizare. De fapt, mereu a încercat să ridice lucrurile la o putere superioară. Pielea ei a început să iubească parfumurile pentru că ele au însemnat pentru ea prospețime, emoție, rafinament. E drept, nu și-a permis niciodată să-și cumpere parfumuri de raftul întâi, dar a putut învăța despre fragranțe de la doamnele care veneau la probe intens parfumate. Nu i-au plăcut aromele florale, discrete, ci cele puternice cu siaj îndelungat.

               Nu a conștientizat pe deplin că anii șaptezeci și optzeci au fost la București cei mai rodnici. După începutul decent nu s-a mulțumit cu zonele călduțe ale meseriei. Marele plus a fost că a primit comenzi diferite. A croit chiar și paltoane din stofă englezească, dorindu-și să atingă faima croitorului Alexandru Bâtlan, socotit cel mai bun nu numai de către români. Armeni de vază, precum desenatorul Cik Damadian, publicistul Tigran Grigorian, profesorul doctor Krikor Pambuccian își comandau costume la el pentru că lucra impecabil și în plus plecau după probe îmbogățiți în ordine spirituală. Forța supremă a acestui artizan din perioada comunistă a constat în încăpățânarea și rezistența cu care a lucrat peste jumătate de secol, în ciuda vicisitudinilor acelor vremuri. Spumos și profund, conectat la tot ce era nou în modă, cu un background solid, Alexandru Bâtlan a trăit în admirația a două mari doamne, Margaret Thatcher, premier unsprezece ani al Marii Britanii, din 1979 până în 1990 și Raisa Gorbaciova, soția lui Mihail Gorbaciov. Ținutele lor fără cusur, coafura impecabilă ca și interesul arătat imaginii l-au fascinat pe croitorul confiscat de meserie. Din fericire, pentru perioada în care a trăit munca lui nu a fost privită printr-o grilă opacă.

               Spre deosebire de activitatea din atelierul lui Alexandru Bâtlan, nu întotdeauna s-a apelat la Nectar pentru realizarea unei ținute de la zero. A ajutat de multe ori cu mici modificări, precum schimbatul unor fermoare, scurtarea unor pantaloni, adăugarea de volane sau gulere. Retușurile au obosit-o și nu i-au adus nicio satisfacție. A trăit intens, de la bucurie la gratitudine, de la interes la nerăbdare și plăcere, atunci când a primit comenzi pentru ținute sofisticate sau dantele cu acul cu modele din Kaisery. Atitudinea optimistă a caracterizat-o mai mereu în pofida traumelor și a șocurilor prin care a trecut. Poate de aceea nu i-au fost aruncate în umbră abilitățile și forța de trece peste rigiditatea și orizontul îngust al multora. Statutul de victimă eternă nu i s-a potrivit deloc, nu s-a lăsat sfâșiată de situațiile tragice, de unele sentințe ridicole, de spiritele denigratoare.

              Demolarea unor cartiere întregi în anii optzeci și strămutarea unor biserici în procesul de sistematizare al Bucureștiului în conformitate cu deciziile lui Ceaușescu au însemnat pentru Nectar pierderea unor prietene din aceeași branșă cu care se sfătuise și care tezaurizaseră reviste de modă de prin lume. Gloria absolută în epocă a fost deținută de Neckerman, o revistă cu pagini subțiri și lucioase, editată de nemți și ajunsă în România cu ajutorul marinarilor, aviatorilor, sportivilor, stewardwselor și șoferilor. Pentru cei din țările socialiste publicația a reprezentat o gură de oxigen, o legătură cu lumea occidentală. În acest mod doamnele puteau cunoaște și și altceva în afară de obiectele de artizanat, precum cămășile din pânză topită, cojoacele brodate, poșetele din petice de piele care inundau magazinele. Datorită în bună măsură publicațiilor dedicate modei din Vestul Europei croitoresele au reușit să mențină standarde înalte, sofisticarea necesară, să rămână constant de-a lungul carierei lor cu un interes consistent pentru frumos și nou, în pofida circumstanțelor penibile din epoca socialistă.

                Liniștea atelierului nu a fost suficientă pentru Nectar, a avut nevoie de atmosfera febrilă a vernisajelor, de conversațiile fructuoase cu artiști, de evenimente sociale. A simțit nevoia să fie mereu în mijlocul unei bătălii pentru că de fapt nu a fost la București doar o croitoreasă în sensul comun al termenului. Lunga ei carieră a fost definită de neliniște, curiozitate și apetență pentru idei noi. Constant și-a modificat obiectul preocupărilor atentă la scimbările din jur. Contextul politic nefavorabil, clientela greu de obținut, lipsa constantă a țesăturilor scumpe, a altor materiale, grijile familiei nu au împiedicat-o să lucreze cu râvnă și dedicare. Nu a cerut niciodată ajutor social pentru că a înțeles că statul socialist nu are răspunsuri coerente, empatice  pentru oamenii săi. Apariția modestă mai ales în rochii gri sau maro însoțite de eșarfe galbene, fără alte accesorii, viața condusă după valori tradiționale au vorbit de la sine contemporanilor despre calitățile ei. Tocmai de aceea luptătorii discreți veniți din Kaisery nu trebuie uitați.

Andreea BARBU         

by Andreea Barbu