NOTE DE LECTOR | Avedis Hadjian : Națiune secretă

Avedis Bedros Hadjian (n. 1968, Alep) este scriitor și ziarist liber profesionist armean, născut în Siria, din anii 1970 stabilit în Argentina și actualmente rezident în Veneția. A studiat în Buenos Aires și la Cambridge, a fost un student eminent și a beneficiat de burse din partea Crucii Roșii Armene Yeremian, a British Councilului, a Fundației Boghos Arzoumanian. Este licențiat în jurnalism în 1991 la Universitatea del Salvador din Buenos Aires. Are masterat în filozofie la Facultatea de relații internaționale a Universității Cambridge din Marea Britanie. Este membru al Institutului de studii armene al Societății slavone a Universității Cambridge. A fost corespondent în Europa de est, în fosta URSS, în China, în Caucaz, în Turcia, în America Latină. Din 1990, a fost redactor la publicația argentiniană „La Prensa”. De asemenea, din 1992 a fost corespondent al agenției Reuter la Buenos Aires și din 1995 al agenției La Prensa în Marea Britanie. A colaborat, printre altele, la „Los Angeles Times”, la „Le Monde Diplomatique” și la Bloomberg News. A fost desemnat „ziarist remarcabil” în Marquis Who’s Who.

Pentru prima oară Hadjian a auzit de locuitorii armeni din Turcia de est, descendenți ai supraviețuitorilor din Genocid și în mare măsură asimilați și apostaziați, ca adolescent, în anii 1980, pe când se afla în munții Turciei. În 2011, a decis să călătorească în Turcia pentru a-i descoperi personal pe aceia și pentru a afla cum pot fi ei cetățeni cu drepturi depline într-un stat moștenitor al unui imperiu care îi dezrădăcinase pe strămoșii lor din propriul lor pământ; care este locul lor ca armeni în Turcia; dacă se mai pot ei numi armeni după ce antecesorii lor au fost măcelăriți pentru că erau armeni. Rezultatul acestor îndelungate călătorii, întâlniri, vizite, discuții, contacte și cercetări, iar uneori peripeții chiar primejdioase, a fost un volum monumental nu numai ca aspect (aproape 600 de pagini) sau ca travaliu, ci și mai cu seamă ca importanță tematică: Secret Nation, cu subtitlul The Hidden Armenians of Turkey (I. B. Tauris, Londra/New York – 2018), editat cu grant de la Dolores Zohrab Liebmann Fund (vezi nota explicativă din recenzia la Imperiul Britanic și Genocidul armenilor în „Ararat” 21-22/noiembrie 2021).

Deși ziaristul armean din Istanbul Hrant Dink estimase că în Turcia s-ar afla actualmente două milioane de „armeni secreți”, Hadjian pune chestiunea demografică încă de la prima pagină a introducerii cărții sale: „Nimeni nu știe dacă armenii tăinuiți sunt în număr de mii sau de milioane. Problema stă parțial în dificultatea de a defini cine este armean secret. Unii refuză să fie numiți armeni, chiar dacă admit că părinții sau bunicii lor au fost armeni, dar uneori, îndeobște împotriva voinței lor, turcii sau kurzii îi consideră armeni. Alții sunt știuți drept armeni de către vecinii lor și n-o ascund, în vreme ce alții o tăinuiesc până și față de copiii lor, care află că sunt armeni din tachinările altor copii. Există, apoi, problema descendenței din căsătorii mixte, a nepoților de armence răpite sau măritate silnic în cursul Genocidului.”

Pe de altă parte, de când același Dink a zgândărit misterul, au apărut numeroși armeni care se dezvăluiesc, îmbrățișând cu zel noutatea originii lor, după ce fuseseră făcuți uitați și continuaseră să viețuiască discret pe pământul strămoșesc al națiunii lor. Motivația acestui entuziasm trece dincolo de curiozitate sau de regăsirea rubedeniilor după patru generații scurse de la Genocid, acum când, în decurs de câteva decenii, cei din generația a cincea percep posibilitatea de a-și recupera cultura națională și vestigiile ruinate. Nu o dată, Hadjian relatează cum a ajutat cripto-armeni, făcându-le testul de ADN, să aibă confirmarea apartenenței lor etnice. (E de sperat că rămâne izolat cazul tulbure – vehiculat în presă – al unui tânăr care, după ce a aflat că era armean, s-a sinucis…)

Este greu de cuprins vastitatea lucrării întreprinse de autor, care a colindat cu sârg și cu tenacitate locuri și oameni de o firească diversitate, dar subsumate aceluiași scop: descoperirea de armeni. De aceea, ne vom limita să spicuim selectiv unele mostre de persoane din galeria propusă în carte. Ca o palidă idee a anvergurii cercetării, să enumerăm doar ținuturile cutreierate în timp pe teritoriul din Asia Mică al Armeniei istorice: Sasun, Commagene, Dikranag[h]erd (vom respecta pretutindeni opțiunea autorului pentru varianta de transcriere fonetică a limbii armene apusene, uneori, ca aici, românizând forma anglofonă care în varianta clasică ar trebui să fie Tigranakert), Siirt, Bitlis, Muș, Erzurum, Hınıs,Bayazet, Sarıkamıș, Kars, Ani, Sepasdia, Ankara, Cæsaria, Amasia, Kastamonu, Yozgat, Harput, Dersim, Van, Tatvan, Cilicia, Urfa, Maraș, Kilis, Adana, Antap, Musa Ler, Hamșen, Horoms. Ori de câte ori are ocazia, Hadjian face divagații și incursiuni în istoria, în mitologia, în cultura, în literatura armenilor, ceea ce sporește atât interesul, cât și farmecul scrierii.

Zilnic, afirmă autorul, îl abordau oameni care, aflând că venise din America în căutare de armeni, îl invitau la un ceai ca să-i vorbească despre bunicile lor armene (în general, femeile au fost cele care au dus mai departe gena etnică, deoarece ele au supraviețuit, răpite sau salvate prin măritiș). Unora li s-a îngăduit, de către soții lor arabi sau kurzi, să rămână creștine și ele pe ascuns aprindeau o lumânare sau rosteau o rugăciune.

Careva, convertit prin tatăl său, refuză să revină la credința originară: „Odată asta, pe urmă alta, acum iarăși asta? Cu neputință.”

Când are surpriza că la salutul său „Parev” să i se răspundă „Parin Asdudzo”, Hadjian comentează că se refăcea astfel tranziția armenească de la zoroastrism la creștinism, întrucât parev=bună ziua este forma contrasă pentru pari arev=soare bun, în vreme ce Asdvadz=Dumnezeu.

Un sat din Sasun, Pıșut, a rămas integral armenesc și creștin până la sfârșitul anilor 1970, dar primarul era îngrijorat de viitorul copiilor din sat. Un fotograf armean din Beirut, care colindase pe jos toată provincia Sasun, constatase că existau 11 sate complet populate de armeni, dar fusese sfătuit de comunitate să nu-și facă publică descoperirea. În cele din urmă, cei din Pıșut și-au vândut satul și s-au mutat la Istanbul, unde localnicii armeni îi etichetau drept „provinciali” (kavarațí), de nu chiar kurzi, zicând despre aceia că nu erau armeni… Dar ei înșiși erau provinciali față de cei veniți din sânul patriei istorice.

Într-un loc, autorul vede o fată cărând o traistă pe care era imprimat desenul unei cruci și, după ce fata i-a răspuns în engleză la întrebarea lui în turcă – da, era un khaci (cruce în armeană), a întors traista cu fața cealaltă, albă, la vedere și a răspuns iar în engleză, la întrebarea „ești armeancă?”, „suntem musulmani”, deși prin acele locuri se vorbea doar în turcă sau în dialecte kurde ori arabe. Concluzia: ea nu negase că era armeancă, or nearmenii de obicei neagă.

Cei din Hamșen, o regiune în extremitatea nord-estică a Turciei, de-a lungul coastei Mării Negre, aproape de hotarul cu Georgia, vorbesc un dialect distinct al armenei apusene, numit hamșețnak. Hadjian a reușit performanța de a învăța limba lor, în care s-a înțeles cu ei. Locuitorii satelor montane din Hamșen sunt originari din localitatea Oșacan din Armenia actuală, de unde fugiseră în urma unei revolte eșuate împotriva stăpânirii arabe în anii 774-775. Limba s-a păstrat, dar oamenii s-au convertit la Islam în secolul XVII, unii considerându-se turci, iar alții începând să-și recunoască originea armeană, drept care naționalitatea lor e controversată de unii care confundă etnia cu religia.

În Commagene, regat antic misterios care și-a încetat existența în anul 72 d. Hr. și actualmente district în Turcia, populat de greci, de perși, de armeni, de siro-hittiți, armenii au fost nu numai turcizați sau kurdizați, ci și asirizați, ulterior convertiți la Islam. Un anume Nazaret a aflat abia la maturitate că avea origine armeană, ceea ce mulți așa-ziși asirieni din localitatea Adıyaman ignorau, deoarece clericii asirieni îi asiguraseră că ei nu erau armeni.

Chiar și la a patra generație după apostaziere armenii erau văzuți drept gaavur, adică necredincioși, credința autentică, după ei, fiind evident cea musulmană.

Un negustor armean din Commagene, Toros, și-a tipărit cartea de vizită în culorile naționale armene („Nici în o mie de ani nu-și dau seama”) și a înălțat la intrarea în prăvălia sa două drapele armenești („Nimeni nu știa ce-s alea, nimănui nu-i păsa și le-am dat jos abia când se decoloraseră”). Toros își propunea să se însoare cu o femeie armeană („Sută la sută armeancă”) și să emigreze, dar nu în Germania sau în Canada, ci în Australia ori altundeva: „Turcia nu-i un loc pentru armeni, este o bombă cu explozie întârziată, așa cum a fost dintotdeauna”. Aviz armenilor din Istanbul, care nu trăiesc pe pământ armenesc, dar se încăpățânează să-și perpetueze acolo bisericile și afacerile.

Când scrie despre Dikranagerd, autorul adaugă „numele armenesc pentru Diyarbakır”, ceea ce e adevărat că așa îi spun armenii, dar nu și corect, și el însuși va reveni mai încolo precizând că greșeala provine din relativa omofonie a toponimelor, istoricul Dikranagerd, fondat de regele Dikran/Tigran II cel Mare (95-55 î. Hr.), aflându-se în actuala localitate Silvan, în vreme ce Diyarbakırul a fost edificat mult mai devreme, de un alt rege Tigran, aparținând dinastiei Orontizilor (Ervanduní) și care a construit fortificația cetății în anii 560-535 î. Hr.

Sevag din Diyarbakır este un personaj tipic: pentru el, faptul că în 2010 s-a înregistrat drept creștin a constituit doar o formalitate, deoarece știa din copilărie și simțea cu inima că era armean; unul dintre frații lui a revenit la credința inițială mult mai târziu, după două generații. Soția și copiii săi l-au însoțit în restaurarea lui: „Pentru mine, fie că sunt musulman, fie că sunt creștin, e totuna, ceea ce contează este că rămân armean; acum sunt creștin, dar nu sunt o persoană diferită sau mai armean decât atunci când eram musulman”.

Ultimii armeni creștini (neconvertiți) din Diyarbakır au fost Baydzar Teyzé și Sarkis Boğosian: ea a murit în iunie 2014 la vârsta de 87 de ani, la două luni după cununia lor religioasă în biserica locală Surp G[h]iragos renovată; el, mai vârstnic cu trei ani, a murit în ianuarie 2016.

O femeie din Sasun, probabil singura din provincie care vorbea și scria fluent în armeană, a relatat că familia ei, răpită de un trib kurd, a fost vândută, laolaltă cu alți armeni, unei organizații armenești. De altfel, faimosul brigand armean Sepastațí Murad, după efemera eliberare a Erzurumului în 1916, formase un grup cu misiunea de a recupera armeni, sub deviza „Meg hay, meg voski” (Un armean, un galben).

De la Melih din Bayazet aflăm că „în orașul ăsta e rău să fii armean sau să spui că ești. E un cuvânt urât. Oriunde, chiar și printre armenii care nu știu că sunt armeni”.

Ca să complice lucrurile, în Ankara apar și armenii pavlicieni, dintr-o sectă ascetică maniheistă originară din Bulgaria și răspândită în Asia Mică prin anii 650. Iar unii s-au convertit la alevism cu vreo 400 de ani în urmă. În fapt, armenii se stabiliseră în Sepasdia și în Cæsaria, făcând front împotriva armatei bizantine.

Hadjian mai întâlnește și armeni fericiți: Leyla, pe numele ei preislamic Lydia, soția unui anume Emmanuel (inconștient de etimologia noului său nume pe care i-l sugerase imamul pentru omofonia cu numele lui originar), deci Leyla/Lydia, care fusese creștină habotnică în Istanbul, aici în Kastamonu, după ce se convertise fiindcă musulmanii îl ajutaseră financiarmente pe soțul ei(!), afirmă „nu mai sunt armeancă; sunt fericită că am devenit musulmană, este adevărata religie a sufletului meu, acum sunt o femeie nouă”…

Á propos de… țigani (vezi aluzia cinematografică de la începutul paragrafului anterior), cel mai spectaculos contact al autorului cu armeni de tot soiul este cel cu țiganii armeni sau cu armenii țigani, numiți poșa/boșa. După ce trece prin Hamșen, prin Dersim, prin Cilicia și prin Van, puternice focare de rezistență antiturcă nu numai a armenilor, dar și a kurzilor, unde o localnică îi spune textual și umilitor: „Ești armean. Pământul ăsta te așteaptă. Vino și ia-l înapoi. Apucă o armă și du-te în munți să lupți. Dacă soția ta nu ți se alătură, îți dăm una dintre femeile noastre și ea are să lupte alături de tine”, și unde nu ne putem permite să zăbovim din lipsă de spațiu, autorul, care avea alt obiectiv, pleacă la Artvin ca să-i cunoască pe Poshas, cum avea să se intituleze al treizecilea și antepenultimul capitol al cărții sale. Îi vâna de mult pe acești armeni nomazi sau nomazi armeni care vorbesc un dialect al limbii armene numit lomavren, mai curând un jargon secret cu un lexic limitat, accesibil cunoscătorului de armeană apuseană. Denumirea vine de la lom, un alt nume pentru poșa, originând din roma și deformat pentru că în dialectul respectiv r este transliterat în l. Cât privește localizarea, cum poți localiza niște nomazi? Se poate, însă, preciza sursa geografică, desigur India, de unde poșa au venit pe Platoul armean, via Persia, la începutul secolului X, probabil ca mercenari. Unii au devenit membri ai Bisericii Armene, au asimilat limba și tradițiile armenilor. Semnificativ, nu există deloc cuvinte de origine greacă în lomavren, dovadă că vorbitorii ei nu s-au depărtat de Anatolia bizantină înainte de invazia otomană. Iar etimologia lui poșa/boșa se află în hoinăreala vechilor nomazi care umblau cu mâna goală, în turcă boș însemnând gol, sec. Termenul poșa/boșa s-a încetățenit abia în secolul XIX, fiindcă în literatura armeană țiganilor li se spunea kănciu, iar ei înșiși își spun lom, adică pe limba lor om liber. Mai există vreo sută de poșa creștini în Akhalkalakul georgian, unde sunt complet asimilați în comunitatea armeană și și-au uitat lomavrenul. Poșa din Van au luptat alături de armeni pentru apărarea orașului în 1915 și, în general, cei creștinați au cunoscut același destin ca și ceilalți armeni în cursul Genocidului. În fapt, ei nu au o religie a lor: sunt turci în Turcia sau armeni printre armeni; turcii le spun „ermeni çingene” (țigani armeni). Guvernul turc, în 1966, a obligat ultimele grupuri de nomazi să se stabilească în rezervații îngrădite, pentru prima oară în existența lor colectivă. Tragedia nu are etnicitate și nici final.

Sergiu Selian

by Sergiu Selian