NOTE DE LECTOR | Richard G. Hovannisian, redactare : Rememorare și negare

Al treilea volum din seria de cinci cărți pe tema Genoicidului, redactate de Richard G. Hovannisian, se numește Remembrance and denial,având subtitlul The case of the Armenian Genocide (Wayne State University Press, Detroit – 1999). El adună între aceleași coperte eseuri expuse de reputați istorici la un simpozion organizat de UCLA în aprilie 1995, cu prilejul comemorării a 80 de ani de la declanșarea Genocidului armenilor. Primele patru capitole sunt de natură istorică, abordând ideologia turcismului și dovezile despre Genocid. Următoarele patru capitole sunt consacrate diferitelor aspecte ale rememorării faptelor din cursul Genocidului. Ultimele patru capitole analizează problema negaționismului în variate împrejurări, demascând nocivitatea acestei atitudini de respingere a adevărului istoric.

Stephan H. Astourian, profesor de istorie armeană și caucaziană la UCLA, etalează Identitatea turcă modernă și Genocidul armenilor; de la prejudecată la naționalismul rasial, conchizând: „Principala consecință a rasismului otoman turc a fost Genocidul armenilor, marcat de expulzarea armenilor din imperiu. Genocidul nu a fost irațional. Mai întâi de toate, el a făcut posibilă formarea unei națiuni turce omogene și realizarea scopurilor panturcice. A fost, de asemenea, rațional din punctul de vedere economic al teoriei sistemului mondial, căci a constituit o ocazie de expropriere forțată sau de falsă vânzare a proprietăților armenești, iar asta s-a soldat cu un fiasco. (…) Atât Talaat, cât și Enver, nu erau câtuși de puțin interesați de impactul economic negativ al Genocidului armenilor, ceea ce dovedește primatul factorului politic asupra celui economic.”

Ara Sarafian (n. 1961), directorul Institutului Gomidas din Londra și autor al unei culegeri de documente oficiale din arhivele SUA privind Genocidul, argumentează convingător despre Autenticitatea volumului Tratamentul armenilor în Imperiul Otoman în 1915-16, redactat și editat în… 1916 de James Bryce și Arnold Toynbee, masivă și irefutabilă colecție de mărturii nemijlocite și de rapoarte asupra Genocidului. El denunță drept rău intenționată respingerea autenticității acelor documente de către negaționiștii turci și proturci și pune în valoare suplimentul acelei lucrări, o abundentă listă de nume și de locuri menționate în carte, Key to names and persons and places withheld from publication in the original edition of the Treatment of Armenians in the Ottoman Empire, 1915-16, tipărit separat tot în 1916 și ignorat de mulți istorici în bună parte ca o mărturie inconvenabilă.

Istoricul german Hilmar Kaiser (n. 1962), specialist în istoria socială și economică a Imperiului Otoman târziu și autor al unor scrieri despre Genocid (vezi recenzia cărții La răspântiile Der-Zorului în „Ararat” nr. 21-22/2020), și-a ales ca subiect Calea ferată spre Bagdad și Genocidul armenilor, un studiu de caz privind rezistența și complicitatea germanilor, referitor la atitudinea de martori a consulilor germani care raportau sistematic despre deportarea armenilor, dar guvernul țării lor evita aceste dovezi ca să nu se interfereze în acțiunile aliatului său otoman.

Levon Marashlian (n. 1948), profesor de istorie la Glendale Community College, este autorul amplului eseu Sfârșitul Genocidului; epurarea Turciei de supraviețuitori armeni, în care expune acțiunea întreprinsă de Republica Turcă postbelică a lui Mustafa Kemal, de eradicare a rămășițelor populației armene și de finalizare a exproprierii acesteia prin confiscarea bunurilor ei publice și particulare. Terenuri, case, biserici și alte structuri, precum și bunuri și efecte personale au fost lichidate pe baza vechii legi din mai 1915, revigorată după căderea Junilor Turci. O altă chestiune pentru comunitatea armeană a fost recuperarea armenilor captivi în familiile turcești și în orfelinatele în care jumătate dintre copii erau armeni, efort încununat cu succese parțiale. Referitor la propaganda turcă în presă, estre menționat cazul reprezentantului turc la adunarea din Berna a Ligii Națiunilor, care a acuzat organizația că acceptase acreditarea unei persoane părtinitoare, cu simpatie față de inamicii Turciei, „o femeie, roabă a simțămintelor ei, o poetă” (numai defecte…), care nu era alta decât Elena Văcărescu.

Istoricul evreu Yair Auron (n. 1945), specialist în iudaismul contemporan, preocupat cu precădere de problemele Holocaustului și Genocidului căruia chiar i-a consacrat o carte, este prezent cu Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh și impactul său asupra tinteretului evreu din Palestina și din Europa. Precizând că Franz Werfel a introdus Genocidul armenilor în conștiința comunității internaționale, cartea acestuia fiind un succes literar instantaneu, Auron se oprește asupra caracterului mobilizator pe care romanul scriitorului austriac l-a avut asupra voinței de supraviețuire a tineretului evreu în anii sumbri ai ascensiunii nazismului. El face o paralelă între destinul personajului central, Gabriel Bagratian, venit din Franța ca să-și apere căminul național, și cazul curent al vreunui evreu diasporan; de asemenea, reliefează simbolismul toponimului Musa (Moise) și cel al duratei de 40 de zile (de fapt, 53) a luptei de autoapărare a armenilor, timp echivalent cu biblica ședere a lui Moise pe munte etc.

Lorne Shirinian (n. 1945) este profesor de engleză la Royal Military College în Canada, scriitor și autor al unor cărți de critică asupra literaturii armene din America de Nord. Amintiri ale supraviețuitorilor din Genocid ca istorie culturală trece în revistă texte ale unor persoane care au trăit direct tragedia anilor 1915-20, „când cultura și violența s-au ciocnit, lăsându-l pe supraviețuitor cu un sentiment frânt al existenței”. Memoriile sunt un gen complex de narațiune istorică, spune autorul, un produs al imaginației individuale, dar cu pretenție de adevăr. Așa sunt – și exemplifică – scrierile nord-americanilor Albert S. Apelian, Jack Hashian, Marie Sarrafian Banker, Bedros Margosian ș. a.

Rubina Peroomian (n. 1936), profesoară de limbă și literatură armeană la UCLA și la Glendale Community College, abordează la rândul său Aspecte problematice privind literatura Genocidului, focalizându-și analiza pe opera scriitorilor Hagop Oșagan, Vahe Oșagan, Șahan Șahnur, Zareh Vorbuni, Aram Andonian, Zabel Esaian. Deși literatura Genocidului este bogată – afirmă ea –, totuși studiul acesteia nu este suficient de aprofundat și popularizarea ei lasă de dorit.

Donald E. Miller (n. 1946), profesor de religie la Universitatea Californiei de Sud, autor – împreună cu soția sa, Lorna Touryan Miller – al volumului de mărturii orale Survivors: An oral history of the Armenian Genocide(1993), scrie despre Rolul memoriei istorice în interpretarea evenimentelor din Republica Armeană, luând sub observație pogromul din Sumgait în februarie 1988 și măcelurile din Baku în decembrie 1988, așa cum au fost percepute (și suportate) de martori oculari (și victime), pentru a conchide că ceea ce au pătimit armenii din Azerbaidjan, goniți, jefuiți, maltratați, uciși, este o paralelă apropiată cu masacrele și genocidurile anterioare, îndeosebi cu cele din 1894-96 și din 1909.

Redactorul volumului, Richard G. Hovannisian, și-a rezervat ca subiect Negarea Genocidului armenilor în comparație cu negarea Holocaustului, expozeul său substanțial și minuțios având ca obiectiv similitudinea celor două cazuri. Printre altele, îl citează pe Richard Cohen, corespondent al publicației „Washington Post”, care a spus că adevărul este ultima victimă a Genocidului: „Și astfel, an de an, persoană cu persoană, Genocidul se estompează, dubiile îl erodează și cuvântul comod «prezumtiv» se strecoară insinuant pentru a batjocori durerea armeană”.

Medicul și istoricul francez Yves Ternon (n. 1932), autor al câtorva lucrări de referință despre Genocidul armenilor, combatant al fenomenului negaționismului în Europa, în Libertatea și responsabilitatea istoricului se oprește la cazul particular al istoricului Bernard Lewis, care – pentru că a negat existența Genocidului armean – a fost sancționat de justiția franceză cu o amendă simbolică, importantă fiind sentința de culpă prin negarea unui adevăr istoric, ceea ce l-a discreditat și descalificat din punct de vedere profesional.

Marc Nichanian (n. 1946), profesor de filozofie la Universitatea din Strasbourg și de limbă și literatură armeană la Universitatea Columbia din SUA, în Adevărul și faptele: despre noul revizionism, reia „afacerea Lewis” și extinde chestiunea negaționismului la falsul pretext al absenței în arhivele turcești a ordinelor de deportare și masacrare a armenilor, fapt nesemnificativ în raport cu alte dovezi incontestabile, așa cum nesemnificativă este lipsa vreunui ordin scris al lui Hitler de a se organiza decimarea evreilor.

Profesorii americani Roger W. Smith, Eric Markusen (1946-2007) și Robert Jay Lifton (n. 1926), specialiști în problemele Holocaustului și Genocidului, încheie volumul cu un studiu despre Etica profesională și negarea Genocidului armenilor, atacând cazul – dat în vileag dintr-o neglijență a ambasadei turce din Washington – scrisorii pregătite de negaționistul Heath W. Lowry pentru ambasadorul Nuzhet Kandemir și adresate lui Lifton, ca ripostă la o lucrare a aceluia despre doctorii naziști, în care autorul se referea la Genocidul armenilor, fiind aduse ca argumente contrare de negare a Genocidului opiniile celor doi principali negaționiști americani, Justin McCarthy și Heath W. Lowry. Cei trei autori ai acestui ultim eseu din cartea lui Hovannisian, ca și unii dintre predecesorii lor din paginile anterioare, veștejesc eforturile depuse de negaționiști – fie din ignoranță (circumstanță atenuantă), fie din interes (eufemism), ambele blamabile la un savant – pentru a tăgădui un regretabil de flagrant adevăr istoric.

Sergiu Selian

by Sergiu Selian