RECENZIE | Un genocid cultural al zilelor noastre. Nakhichevan-ul: distrugerea culturii și istoriei armene Ediție îngrijită de Antonia Arslan și Aldo Ferrari ( Ed. Guerini e Associati Milano, 2023 )
Cei doi profesori care au îngrijit cartea de față sunt foarte cunoscuți: Antonia Arslan a avut meritul de a fi tradus împreună cu Haïganush Megighian celebra carte a lui Daniel Varujan (1884-1915), poet martir în genocidul comis de Junii Turci, Hacin Erg‘ Il canto dl pane [Cântecul pâinii, Constantinopol 1921] publicată la aceeași editură Guerini e Associati. Domnia sa a scris și a îngrijit numeroase cărți cu subiect armenesc.
Cel de-al doilea îngrijitor este Aldo Ferrari, profesor de limbă și literatură armeană, istorie a Eurasiei și istorie a Caucazului și a Asiei Centrale la Universitatea Ca’ Foscari din Veneția, autor a numeroase cărți și eseuri.
Cartea de față, este fructul activității profesionale ale unor savanți de vârste și medii diferite, este de o importanță cu adevărat excepțională din două motive: enumeră distrugerea monumentelor sacre ale națiunii armene din Nakhichevan, teritoriul care are granița și cu Armenia, dar cartea ne prezintă și o serie de capitole care ne ajută să înțelegem istoria acestui teritoriu armean, abandonat de armeni, dar bogat în monumente care atestă că ei acolo au fost prezenți și care ne ajută să înțelegem de ce se poate vorbi de un “genocid cultural”.
De fapt, merită să ne amintim:
La originea conceptului de genocid cultural trebuie să punem figura juristului Raphael Lemkin (1900-1959) care a propus includerea patrimoniului artistic în definiția crimelor împotriva umanității, adăugând la „crime of barbarity consisting in the extermination of racial, religiuosus or social collectivities”, … „vandalism, consisting in the distruction of cultural and works of these groups”. (Antonia Arslan e Aldo Ferrari ( a cura di-), op. cit., p. 8, nota 2).
Genocidul cultural a fost însoțit de revendicări din partea autorităților azere, care au negat, de asemenea, caracterul armenesc al Țării, un teritoriu muntos traversat de râul Arax. În introducerea cărții, Armenia este deseori numită de Azeri „Azerbaidjanul de Vest”.
În Nakhichevan, 89 de biserici armenești, 20.000 de morminte și 5.000 de pietre funerare au fost distruse.
Nu a existat niciun respect pentru locurile sacre, nici măcar pentru faimoasele khacikare, adică crucile de piatră, care înfățișează crucile cu rădăcini, dovadă a pomului binelui, adică crucea lui Hristos, în opoziție cu crucea păcatului din Eden, despre care ne vorbește Geneza.
Sunt prezentate, pentru a arăta armenitatea acestui teritoriu, nu doar prezența operelor de artă, a clădirilor sacre care nu mai există, ci și istoria acestei mici țări de 5.000 de kilometri pătrați. Ceea ce trebuie reținut este că distrugerea completă a avut loc într-o perioadă recentă: din 1998 până în 2005.
De asemenea, trebuie amintit că distrugeri au avut loc și sub ruși, în 1904-1905, apoi sub ocupația țaristă.
Profesoarea Martina Corgnati scrie:
„Dar în 1998, a început un nou capitol de anihilare și distrugere, de data aceasta caracterizat de trăsături genocidare: autoritățile azere au decis să șteargă complet Giulfa și aproximativ opt sute de khacikar-e au fost brutal înlăturate, dar protestele transmise de UNESCO la cererea armenilor au întrerupt momentan procesul, care, însă, a fost reluat în noiembrie 2002 (până în februarie 2003) și apoi în decembrie 2005, faza finală în care chiar și fragmentele sau pietrele care fuseseră deja doborâte au fost tăiate în bucăți, pulverizate, îndepărtate sau aruncate direct în Arax de către unitățile regulate ale armatei azere”.
( Martina Corgnati, Anche le pietre muoiono. La distruzione di monumenti, siti archeologici e memorie culturali armene in Naxi ĵewan. Un modello per il Nagorno -Karabakh passato sotto il controllo dell’Azerbaigian””( op. cit.), p.25). (Și pietrele mor. Distrugerea monumentelor, siturilor arheologice, în Nahicevan Un model pentru Nagorno -Karabakh, trecut sub control Azerbaigianului).
Din nefericire, ceea ce se teme această doamnă, cunoscută savantă, care expune bine distrugerea, s-ar putea întâmpla în Nagorno-Karabakh sau Arțakh, așa cum este numit de armeni, mai ales după recenta înfrângere.
Un alt studiu, cuprins în această carte, Cântecele din Goƚt`n, de Alessandro Orengo (pp. 45-50), se oprește asupra cântecelor din acest district al Armeniei, situat în partea de sud a Nahicevanului, unele cu un fond religios sau mitologic, cum ar fi nașterea zeului Vahgn, sau victoriile împotriva dragonilor numiți višap în armeană. Era vorba de asemenea, de cântece răspândite de menestreli, cântece care au avut ecou în diferite cartiere și care au fost, de asemenea, puțin apreciate de literații vremii.
Roberto Dan și Priscilla Vitolo, au oferit o perspectivă arheologică asupra sitului de la Oglan Qala și a celorlalte situri din zonă. (pp. 51-68).
Marco Ruffilli se oprește asupra artei armenești din regiune (pp. 78-94), menționând, printre alte monumente, Biserica Sfântul Toma, subliniind principalele sale caracteristici și pe cele ale altor temple creștine. Studiul său este însoțit de numeroase imagini care înfățișează nu numai khacikare ci și un interesant Crucifix și o reprezentare a Maicii Domnului (Surb Astvadzadzin).
Celelalte studii ilustrează relațiile cu Roma ale Diecezei armeano-catolice de NAHICEVAN, (1584-1813) de Paolo Luca (pp. 105-129), în care nu este trecută cu vederea prezența și activitatea Părinților dominicani și a Fratres Unitores, mai ales în secolele al XVI-lea și al XVII-lea.
Mărturiile importante ale călătorilor și scriitorilor europeni în NAHICEVAN găsim și în studiile prezentate de Alessia Boschis (pp. 131-159) și Nicoletta Pilon, (pp. 159-183).
În primul studiu, apare figura magistratului din Viceregiatul de Napoli de la sfârșitul secolului al XVII-lea, Gemelli Carreri, și a relatării sale în Giro del mondo in ben sei volumi.
„În relatarea lui Gemelli, spațiul se regăsește – observă Alessia Boschis – în satele, orașele, bisericile și mănăstirile armenești: în ciuda acestui fapt, [opera] Gir-ul a fost rareori folosit ca sursă pentru studiul culturii armenești”. (pp. 149).
Studiul Nicoletei Pilon, intitulat Zak`aria de Agulis: un negustor armean din NAXIĴEWAN (pp. 160-182), prezintă, printre altele, figura negustorului Zak`aria de Agulis, un om întreprinzător și foarte religios, un fiu credincios al Bisericii Armene. El este autorul unui jurnal apreciat, pe care autorul îl descrie ca fiind “una dintre cele mai sigure surse pentru istoria Nahicevanului din secolul al XVII-lea”. (pp. 175).
Aldo Ferrari, pe de altă parte, se oprește asupra NAHICEVAN-ului văzut de Luigi Villari (1876-1959) (pp.183-211), un om mai apropiat de noi, un profund cunoscător al istoriei țărilor. În aceste pagini, profesorul Aldo Ferrari exprimă într-o sinteză fericită punctul de vedere al acestui savant, diplomat și om de cultură, fiul lui Pasquale Villari (Napoli 1827 – Florența, 1917), „care a jucat un rol major în cultura și politica Italiei postunitare…” (pp.183-184) Luigi Villari, era de asemenea conștient de “stereotipurile negative” pe care rușii le aveau despre armeni, dar și de responsabilitatea prevalentă a tătarilor în conflictul cu armenii. (p. 191).
De asemenea, trebuie remarcat faptul că armenii, odată cu formarea celor două partide Hânceak și Dașnagțutiun, naționalist și respectiv socialist/democrat „au stârnit temerile guvernului rus: după decenii de incluziune predominant pozitivă în structura imperială, chiar și armenii au început să fie văzuți la Petersburg ca un element potențial periculos”. (p.198).
Cartea se încheie cu câteva pagini ale lui Gian Antonio Stella, în care autorul acestor rânduri se oprește asupra unui scriitor azer, Akram Aylisli, autor, printre altele, al cărții Vise de piatră, care a fost considerat un trădător, atât de mult încât “liderul unui partid naționalist a mers până acolo încât a oferit 13.000 de dolari oricui i-ar fi tăiat o ureche „tradătorului” (p. 213). Menționăm că acest volum a apărut în limba română, la Editura Integral ( 2019) în traducerea, din limba armeană realizată de Sergiu Selian.
Urmează apoi o mărturie importantă a lui Akram Aylisli însuși, care ne determină să fim solidari cu acest scriitor.
Scriitorul observă:
„Cetățenii azeri au fost martori oculari ai arderii cărților mele în orașe și sate; cum mulțimea furioasă, instigată de guvern, a sancționat condamnarea mea; de acei scriitori, membri ai parlamentului și fanatici<<patrioți>> din cea mai disparată varietate care au clamat pentru spânzurarea mea publică.
Eu și membrii familiei mele nu am putut face altceva decât să privim neputincioși luni întregi. Soția mea a fost concediată fără explicații după ani de serviciu ca director într-o bibliotecă publică pentru copii; fiul meu, un economist cu o lungă experiență în spate, și-a pierdut locul de muncă din cauza <<păcatelor mele >>(p. 221).
Datorită acestei cărți, putem, fără îndoială, să înțelegem mai bine istoria Nahicevanului, făcându-ne-o mai puțin străină, inclusiv istoria artei, importanța anumitor protagoniști, responsabilitățile apropiate sau îndepărtate ale unor țări precum Rusia țaristă, sovietică și post-sovietică, dar suntem, de asemenea, îndemnați să reflectăm asupra pericolelor care planează asupra poporului armean, față de care există o tăcere asurzitoare, în contrast cu rezonanța acordată evenimentelor care afectează alte popoare.
Giuseppe MUNARINI
Lilly: 
Kar: 
Gabriel Antonie Lazarovici: 
Andrei: 
Eugenia-Florica: