NOTE DE LECTOR | Diane Goshgarian : Spada samavolnică

Diane Goshgarian este scriitoare de origine armeană din SUA. A crescut în Carlisle, Massachusetts, și și-a petrecut mare parte din copilărie în cadrul comunității armene din Watertown, Massachusetts. A studiat creația literară la Universitatea particulară Emerson College din Boston și are masterat obținut la Simmons College din Boston. A lucrat o vreme ca infirmieră în Boston.

Bunicii Dianei, Margaret Zakarian Ovoian, Koren Ovoian, Paul (Boghos) Goshgarian și Angel Kalousdian (Balian) Goshgarian, au fost supraviețuitori din Genocidul armenilor. Lor le este închinată prima ei carte, romanul The Arbitrary Sword (Vision Press, Brookline, Massachusetts – 2000). 

Spada samavolnică este o ficțiune istorică inspirată din evenimentele desfășurate la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX în Imperiul Otoman, unde populația armeană autohtonă a fost persecutată, oprimată și decimată în cursul unor interminabile masacre și îndeosebi prin Genocidul sistematic plănuit și organizat și în chip odios executat de guvernarea grupării naționaliste a Junilor Turci în anii 1915-18. Acțiunea demarează în 1895, anul declanșării masacrelor puse la cale de sultanul Abdülhamid II și care aveau să se soldeze cu pierderea a 300.000 de vieți omenești în cadrul populației armene din Imperiul Otoman. Locul în care e plasată această acțiune este un orășel din provincia Kharpert (Harput), în apropiere de orașul Meziré, și are în centrul ei familia Adanalian, mai exact pe Victoria, fiica adolescentă a lui Koren (corect, ar fi Khoren) și a Setei.

Narațiunea, care se va continua pe următorii 24 de ani, este „cuminte”, adică liniară, în termenii unui roman clasic, în care faptele se succed și se cumulează cronologic și intriga se îndreaptă progresiv spre un deznodământ mai mult sau mai puțin previzibil, în orice caz foarte probabil, dintre cele câteva posibile variante. Oricum, cadrul general al povestirii este trasat în prealabil de realitatea istorică pe care cititorul avizat o cunoaște. Iar pentru cel neavizat, autoarea are grijă să insereze pe alocuri, adică acolo unde evoluția tramei o cere, date și elemente istorice obiective, care justifică atitudinea și comportamentul personajelor. Ca tușe de culoare pentru autenticitatea ambianței desigur, sunt adăugate detalii de gastronomie, de vestimentație, de ritualuri etc de natură armeană, însă pe de altă parte ele sunt ofertante pentru cunoașterea tradițiilor și culturii armene.

În ordinea inserării elementului politic, Koren se confruntă cu activitatea dașnacilor, la care aderă datorită poziției patriotice comune. El va dispărea la un moment dat, însă chiar mai atașat cauzei naționale decât el este Nikol, un tânăr oricum implicat în mișcarea revoluționară și de aceea fugar, și care, ajungând în ținutul familiei Adanalian, va găsi adăpost generos la aceasta. Mai mult, caracterul lui onest îl face agreabil și util gazdelor sale, care îl adoptă ca pe un membru al familiei. Și mai mult, în virtutea complicării situației generale, Nikol se va căsători cu Victoria, o uniune conjuncturală, însă nu lipsită de afecțiune reciprocă. Fatalmente, Nikol se vede nevoit să emigreze în SUA, ca să scape de hărțuire, și lasă în urmă doi băieți făcuți cu Victoria. Aceasta se dovedește a fi o femeie bravă, oricum dotată cu însușiri native datorită cărora face față vremurilor dificile prin care trece familia ei, odată cu concetățenii și cu întreg neamul armean destinat de guvernarea turcă teoreticei anihilări. Victoria, care își pierde și mama, de asemenea rude și prietene, reușește să supraviețuiască, nu fără prețul unor umilințe și suferințe pe care numai un caracter dârz ca al ei le putea răzbate.

Romanul are un sfârșit „fericit”, Victoria izbutind să fugă împreună cu copiii ei la Adana, de acolo la Marsilia și de acolo în SUA, urmând să-și regăsească soțul. Nu trebuie blamată autoarea că ar fi cedat pasiunii pentru happy end a spiritului american, căci au existat, într-adevăr, în realitatea istorică astfel de cazuri ale unor supraviețuitori din Genocid. Unul este chiar cel al bunicilor scriitoarei. Oricum, este o odisee demnă de a fi consemnată încă o dată, pe lângă alte numeroase mărturii literare, chiar dacă lectura ei cere efortul de a citi aproape 500 de pagini de narațiune densă.

Sergiu Selian

by Sergiu Selian