NOTE DE LECTOR | Armin T. Wegner : Cinci degete deasupra ta

Armin Theophil Wegner (n. 16 octombrie 1886, Elberfeld, Germania – 17 mai 1978, Roma) a fost jurist, scriitor, fotograf, infirmier, subofițer german. Provenea dintr-o familie prusacă aristocratică, rigidă, cu rădăcini în vremea Cruciaților. Copilăria și-a petrecut-o în orășelul Glogau (Głogów) din Silezia (sud-vestul Poloniei), unde lucra tatăl său, Gustav, consilier în departamentul construcției de drumuri. Tânărul Armin a cutezat să încalce convențiile impuse familiei de tatăl său și, la declanșarea Marelui Război (care urma să fie numit Primul Război Mondial), s-a înrolat în armată ca să-și ia soarta în propriile sale mâini și ca să poată călători. Și-a făcut studiile la Striegau (azi, Strzegom, în Polonia), la universitățile din Zürich, din Breslau și din Berlin, unde a studiat dreptul și economia. După ce și-a luat doctoratul în drept, a lucrat în Europa, în Africa de nord și în Arabia.

În 1903, a publicat primul său volum de poezii, Im Strome verloren (Pierdut în vâltoare), cu motto-ul N-am avut niciodată mai mult de 16 ani. Între anii 1909 și 1913, a scris alte volume de poezii. Peste ani, Wegner avea să afirme despre sine că la viața lui a fost „fermier [șase luni în Silezia], docher, student în teatru [la Max Reinhardt], meditator particular, orator, redactor, amant și pierde-vară, plin de o profundă dorință de a descifra misterul lucrurilor”.

În autobiografia sa, relatează momentul în care tatăl lui i-a citit despre masacrarea armenilor din Imperiul Otoman în anii 1895-96. Pe când avea doar nouă ani, a văzut, într-un ziar deschis pe masa micului dejun duminical al familiei, o știre despre masacrele făptuite într-o țară depărtată numită ARMENIA. Stătea scris, acolo, că bande kurde organizate de sultanul Abdülhamid II izgoniseră din așezările lor, jefuiseră și uciseseră zeci de mii de oameni. Știrea a fost atât de zguduitoare pentru el încât, peste multă vreme după ce o citise, la mijlocul anului 1917, avea să scrie două povestiri publicate apoi în 1921: Der Sturm auf das Frauenbad (Atac asupra băii de femei) și Der Bankier (Bancherul), inspirate din fărădelegile concrete ale bandiților. A fost, aceea, prima întâlnire a lui Armin Wegner cu armenitatea. Sentimentul de compasiune, care l-a cuprins încă din copilărie, urma să sporească și să se intensifice, luând forma atitudinii civice și a umanismului militant, care l-au plasat printre cele mai importante personalități implicate în lupta dusă în numele justiției pentru popoarele oprimate.

La 17 februarie 1914, și-a susținut teza Der Streik im Strafrecht (Greva în Codul penal), cu care a obținut titlul de doctor în drept. Dar, peste numai câteva luni, la 1 august, izbucnea războiul, și Wegner s-a înrolat voluntar ca infirmier în armata germană. A participat la luptele din Polonia în iarna 1914-15, când a fost decorat cu Crucea de fier clasa I pentru a-i fi ajutat pe răniții de pe front. După încheierea alianței dintre imperiile german și otoman, a fost trimis pe frontul din Orientul Mijlociu în cadrul Corpului sanitar german. În urma unei înfruntări armate în cursul căreia a fost rănit, a primit gradul de sublocotenent. A plecat ca sanitar la Constantinopol, iar de acolo, în noiembrie 1915, la Bagdad. A făcut  parte din trupele conduse de Feldmareșalul german Freiherr von der Goltz, comandantul Corpului 6 al Armatei Otomane, staționat de-a lungul căii ferate spre Bagdad, în Siria și în Mesopotamia. A cutreierat toată Asia Mică, fiind martor, pretutindeni, la deportarea și la nimicirea armenilor. Cu imaginația sa poetică, Wegner avea viziunea unei Mesopotamii leagăn al civilizației umane, în care spera să studieze enigmele originii rasei umane. În schimb, i-a fost dat să se confrunte cu episoade ale unui pogrom pus la cale pentru a aneantiza ramura apuseană a națiunii armene: marșuri forțate, tabere mizere, jafuri, violuri, crime, săvârșite de otomanii setoși de sânge sub privirile indiferente ale lumii civilizate.

Riscând, ca subofițer german, acuzarea de trădare și în consecință pedeapsa cu moartea, el a fost primul martor străin care a demascat ororile din deșerturile mesopotamiene și și-a folosit talentul de scriitor pentru a înfiera fața inumană, barbară a guvernării Junilor Turci, în scrisori pline de dovezi concrete, elocvente și convingătoare. Scrisorile expediate rudelor din Germania și însemnările zilnice, împreună cu fotografiile făcute la fața locului, constituie cele dintâi mărturii ale crimelor comise de autoritățile otomane ca inițiatoare, organizatoare și făptuitoare ale Genocidului armean. Pe lângă faptele incriminatorii înregistrate de el ca martor ocular, Wegner a colectat documente oficiale, scrisori, informații, note privind taberele deportaților. A trecut de două ori pe acel drum al infernului, riscându-și viața pentru a face fotografii. Încălcând, ca militar, ordinele stricte ale autorităților otomane de a nu se expedia peste hotare nimic privitor la deportarea armenilor, el a trimis materialele adunate ambasadei SUA din Constantinopol. Când această filieră a fost descoperită, a fost arestat de germani la cererea comandamentului otoman. Deși unele fotografii acuzatoare, din sutele făcute de el, i-au fost confiscate și distruse când a fost arestat, totuși a reușit să scoată din țară negativele. Transferat, după ce fusese descoperit, la secția bolnavilor de holeră a spitalului militar, s-a îmbolnăvit el însuși și a plecat din Bagdad, în noiembrie 1916, ducându-se la Constantinopol; purta cu el, ascunse în centura sa, plăci fotografice cu imagini din cursul Genocidului.

Înapoindu-se de la Constantinopol în Germania, la 8 decembrie 1916 Wegner a ajuns la Breslau. În Breslau, el a devenit o țintă a serviciilor secrete germane și a administrației militare. Mai întâi, în loc de cele patru luni la cât avea dreptul legal pentru concediu, acordate de cartierul general din Mesopotamia, i s-au dat doar opt săptămâni. Apoi, la 2 februarie 1917, a fost declarat recrut în regimentul 42, ceea ce însemna că i se anulau cei doi ani de serviciu militar în Mesopotamia ca soldat și ca sanitar. I s-a revocat, de asemenea, gradul de sublocotenent, acordat de von der Goltz, după cum afirma el însuși într-o scrisoare trimisă părinților săi la 21 august 1916. Epuizat și îmbolnăvit de maladii infecțioase, a fost recrutat ca boboc în chip de pedeapsă pentru scrisorile pro-armene expediate anterior din Mesopotamia, urmând să fie trimis pe front. Mama lui, Marie Wegner, figură populară în mișcarea pacifistă feminină, a protestat împotriva reducerii concediului fiului ei și s-a plâns că suferința lui de pe urma unor boli contractate în armată era ignorată. Ca atare, Wegner a fost scos din barăcile de recruți ai regimentului 42 de artilerie de câmp și expediat la Breslau, unde, sub supravegherea comandantului-adjunct al Corpului 4 de armată, a lucrat în departamentul de presă pentru propagandă.

În acest răstimp, Wegner a găsit oportunitatea de a-și publica poemele, ceea ce izbucnirea războiului împiedicase. A început să lucreze în redacția publicației semioficiale a Ministerului de externe, „Der Neuer Orient”, fiind eliberat din serviciul militar. În Germania, Wegner a denunțat implicarea și responsabilitatea țării sale în făptuirea Genocidului. Încă în iulie-august 1916, în timpul concediului său, făcuse investigații privind masacrele despre care auzise vorbindu-se din diferite surse. În 1918, a făcut o temerară solicitare Ministerului de externe al țării sale: „Germania poate fi disculpată de complicitatea sa numai dacă sprijină în mod sincer și necondiționat drepturile și libertatea Armeniei”. În anii 1918-21, a fost un membru activ al mișcării pacifiste și antimilitare, dedicându-și aptitudinile literare misiunii de a pune în evidență natura umanistă a omului. A editat în 1919, la Berlin, volumul Der Weg ohne Heimkehr (Drumul fără întoarcere), o colecție de scrisori din anii 1915-16, în timpul martiriului armean din Anatolia (calificativul îi aparține, volumul fiind de altfel subintitulat Un martiriu în epistole). În prefața cărții sale, autorul destăinuia: „Câteva dintre aceste scrisori au fost publicate în Germania, unde au stârnit multă tulburare; una dintre ele, ajungând în mâna cenzurii, a constituit ulterior o pricină ca să fiu rechemat din Turcia. Această împrejurare, precum și compasiunea fierbinte pe care o purtam acelui popor nefericit a cărui cumplită pieire am văzut-o, au fost motivele pentru care, după înapoierea mea de la Bagdad, mi-a fost refuzată cererea de a rămâne în țara aceea.” Și încheia astfel: „Deși în jurul meu este din nou vechea țară, totuși bine ar fi fost ca nici eu să nu mă fi întors din drumul acela tragic pe care un destin necunoscut m-a cruțat. Să fie oare propria mea inimă, pe care o văd atât de schimbată, sau e răsuflarea patriei ucise cea care mă silește să caut fără folos gândurile și trăirile acelor oameni pe care i-am pierdut ca să nu-i mai regăsesc vreodată?” S-a păstrat un exemplar al cărții, pe care Wegner i-l dăduse scriitorului armean Avetik Isahachian în martie 1920 cu dedicația: „Lui Avetik Isahachian, ca semn al prieteniei mele față de Armenia și al aprecierii sincere pe care o am pentru arta și farmecul liricii sale”.

A publicat în presa germană o scrisoare deschisă adresată președintelui SUA, Woodrow Wilson, în care insista asupra acceptării de către Congresul american a mandatului pentru Armenia. Textul ei a apărut inițial la 1 februarie 1919 în cotidianul „Frau der Gegenwart” și a fost preluat la 23 februarie 1919 de prestigiosul ziar „Berliner Tageblatt”, sub titlul Un testament în deșert. Și în acest mesaj a denunțat Wegner complicitatea Germaniei la acțiunea de exterminare a armenilor de către Junii Turci. Scrisoarea a fost înmânată la Conferința pentru pace de la Versailles din 1919 și publicată în organele de presă ale Marilor Puteri.

Ca angajat al Ministerului de externe al Germaniei, în 1917-20, Wegner avea acces la documente politice și diplomatice. Fiind responsabil cu campania de propagandă și cu cea de antipropagandă, el a fost implicat în pregătirea volumului de documente diplomatice editat de Johannes Lepsius, ca atare a acumulat fapte și acte din dosarele ministerului și de la agențiile britanice de știri, punându-le la dispoziția lui Lepsius.

După război, Armin Wegner s-a implicat în activitatea organizației pacifiste germane, care avea să fie încorporată Asociației internaționale de rezistență împotriva războiului. În anii 1919-21, a organizat expoziții fotografice și a ținut prelegeri despre Genocidul armean, însoțite de proiecții cu lanterna magică a unor imagini din 1915-16 de pe drumul dintre Alep și Bagdad, în văile din Taurus, din Amanos și din Cilicia, înfățișând caravane de deportați, tabere ale celor dislocați, oameni înfometați și epuizați, cadavre și schelete de copii și de adulți.

Prelegerea din 19 martie 1919 a lui Wegner în sala Urania din Berlin, intitulată Die Austreibung der Armenier in die Wüste (Expulzarea armenilor în deșert), era însoțită de o proiecție de diapozitive și conținea aprecieri personale rostite despre caracterul național turc. Ea a fost oprită când turcii și armenii din public s-au încăierat; conferențiarului i s-a permis să reia prezentarea numai după ce a făgăduit să omită imaginile care de fapt datau dinainte de război, ale lui fiind distruse.

În anii 1917-20, Wegner a fost în relații apropiate cu intelectuali armeni ca scriitorul Avetik Isahachian, istoricul Hakob Zorian, diplomatul Liparit Nazarian, filologul Karapet Melik-Ohandjanian, care au trecut prin Germania în diferite împrejurări.

Wegner a militat până la sfârșitul vieții sale pentru recunoașterea oficială a Genocidului armean. Ultima lui scrisoare se încheia astfel: „Conștiința mi-a cerut să nu ascund nimic din ce s-a petrecut cu armenii. Toată viața m-am identificat cu ei. Sunt vocea exilului, care clamează în deșert, și am auzit Araratul strigând.” De altfel, sub titlul Der Schrei von Ararat (Strigătul de pe Ararat), în 1922 a publicat un apel pentru apărarea drepturilor armenilor supraviețuitori, destinat membrilor Antantei. Din păcate, atât apelul, cât și scrisoarea adresată lui Wilson, au rămas fără ecou și fără consecințe.

În 1921, Wegner a depus ca martor în procesul de la Berlin, intentat lui Soghomon Tehlerian, justițiarul armean care îl ucisese pe Talaat pașa și care avea să fie achitat de tribunalul german. El a confirmat, la bară, ororile văzute cu ochii săi, pe lângă mărturiile expuse tot atunci de Johannes Lepsius și de Fridtjof Nansen, și l-a apărat pe inculpat cu dovezi care îl incriminau pe fostul ministru de interne otoman. Ulterior, a semnat prefața intitulată Sentință dreaptă la volumul de documente ale judecății, Der Prozess Talaat Pascha (Procesul lui Talaat Pașa),alcătuit de el și publicat în1921. În acea prefață, ca jurist, scria printre altele blamându-i pe Junii Turci pentru ipocrita justificare a deportării armenilor prin necesitatea luării de măsuri militare: „De regulă, falsa necesitate de măsuri militare este doar o scuză, iar «reașezarea în deșert» – pur și simplu o trăncăneală pentru a acoperi cea mai sângeroasă crimă a acestui secol, al cărei scop nu este nimic altceva decât anihilarea asiduă și completă a unei rase”. Aici, prin sintagma Vernichtung einer Rasse, Wegner enunța pentru prima dată definiția unei crime de genocid drept exterminarea speciei umane a armenilor, calificând-o cea mai sângeroasă crimă a secolului XX împotriva umanității. Abia peste mai bine de două decenii avea să lanseze Raphael Lemkin vocabula genocid, după ce în 1926, într-o disertație, discutase fapta lui Tehlerian în contextul prezentării masacrelor din Anatolia anilor 1915-18. El a luat ca bază sintagma „exterminarea unei rase” din textul lui Wegner și a înlocuit-o cu o noțiune elaborată ad-hoc, formulând, de asemenea, definiția juridică a genocidului, care avea să fie adoptată oficial la ONU în 1948.

Armin T. Wegner a scris poezii, proze, articole inspirate de Genocid.

În 1919, a redactat și editat ziarul progresist „Der Osten” (Orientul). El a fost cel dintâi care a prezentat Orientul fără nuanțe rozalii, în proze ca În casa fericirii (1920) și Micul Husein (1921). A mai scris cărți de călătorie.A lăsat neterminat romanul Die Austreibung oder Geschlechter ziehen über wie Schatten vor der Sonne (Surghiunul sau Generațiile trec ca umbrele pe sub soare), la care a lucrat tot timpul vieții sale (Editura Sibyllendin Dresda anunța în 1924 cartea ca pe o proximă apariție) și din care doar un fragment, Micul Adam, s-a publicat în 1923 în cotidianul „Berliner Tageblatt”.

La 24 aprilie 1965, cu prilejul celei de a 50-a comemorări a Genocidului, Wegner a adresat poporului armean o urare intitulată Das gute Licht (Lumina cea bună), publicat în săptămânalul elvețian „Weltwoche”, din Zürich, și care începea cu urarea Bari luys! (Bună dimineața!, dar literalmente Lumină bună), scrisă în grafie armeană.A doua oară avea să viziteze Wegner Armenia în 1968, invitat de Patriarhul Suprem al tuturor armenilor, Catolicosul Vazghen I, care l-a decorat cu Ordinul Sfântul Grigore Luminătorul. Atunci, a avut întâlniri cu scriitori și cu studenți armeni și s-a înclinat la focul viu din complexul memorial de la Țițernacaberd, consacrat victimelor Genocidului. A avut legături și cu diaspora armeană: în 1972, răspunzând invitației comunității armene din SUA, a făcut cunoștință cu viața armenilor de acolo, care i-au făcut o primire caldă.

În 1931, în ajunul alegerilor pentru Reichstag, Wegner și-a pus semnătura, alături de alți intelectuali germani, pe un apel antifascist. La 11 aprilie 1933, deci la numai câteva zile după boicotul general organizat la 1 aprilie de statul german împotriva populației evreiești, el a conceput o scrisoare deschisă adresată noului cancelar Adolf Hitler și, conștient că niciun ziar nu ar fi publicat-o, a expediat-o la Casa Brună, cartierul general al partidului nazist în München, cu solicitarea de a fi înmânată personal destinatarului. Scrisoarea, intitulată Für Deutschland (Pentru Germania), avea șase pagini și era un panegiric al realizărilor istorice ale poporului evreu ca o contribuție la civilizația mondială și la cea a Germaniei în particular, avertizând că o campanie antisemitică ar urma să fie blamată de națiunea germană. În locul răspunsului, după trei luni Wegner a fost arestat de Gestapo pe când se afla într-o cabană pe malul lacului Stechlin din nord-estul Berlinului, unde lucra la romanul-fluviu Surghiunul, a fost torturat și azvârlit în temnița Casa Columbia. Era printre cei dintâi care protestau împotriva tratamentului aplicat evreilor în Germania.

Odată cu ascensiunea nazismului, Armin T. Wegner a fost etichetat „intelectual bolșevic” și cărțile lui au fost aruncate în rugul aprins de hitleriști cu literatura pe care o destestau. Este unul dintre cei 250 de scriitori ale căror scrieri au fost interzise și arse în Germania fascistă. După luarea de atitudine în scrisoarea adresată lui Hitler, a fost trimis în lagărul de la Oranienburg, iar de acolo la Lichtenburg și la Börgemoor și apoi în alte patru lagăre. Eliberat în februarie 1934 datorită intervenției unui avocat britanic, s-a autoexilat din patria sa, cum făcuseră frații Mann, Feuchtwanger, Remarque, Brecht, Becher, declarând: „Nu există patrie fără dreptate”.

A plecat inițial, trecând prin Norvegia, în Marea Britanie, iar apoi în Palestina, unde soția și fiica lui se instalaseră părăsind Germania înaintea lui pe același traseu. În 1939, a divorțat, Lola și Sibylle Anusch rămânând în Palestina, în vreme ce el s-a stabilit în Italia, succesiv la Positano, la Padua și la Roma unde s-a cuplat cu Irene Kowaliska, plasticiană de origine vieneză (se vor căsători în 1945), și la 27 decembrie 1941 i s-a născut un băiat, Michael (Michele sau Mischa) Donatello. Acolo, de teama persecuției, și-a luat un pseudonim, Percy Eckstein, și adesea se deghiza, în 1943 chiar răspândind știrea falsă a sinuciderii sale prin spânzurare (ca atare, la primul congres al scriitorilor germani antifasciști, în octombrie 1947, la Berlin, numele lui Wegner avea să apară, din greșeală, pe lista scriitorilor căzuți victime fascismului, alături de cele ale lui Kurt Tucholsky, Jakob Wassermann, Franz Werfel, Stefan Zweig).

Armin T. Wegner a murit la 17 mai 1978, la Roma. În 1997, Mischa Wegner a dus în Armenia un pumn din cenușa tatălui său, care a fost depusă în Zidul memoriei de la complexul monumental Țițernacaberd din Erevan închinat victimelor Genocidului. Tot Mischa avea să ducă la seminarul organizat în capitala Armeniei cu prilejul comemorării a 90 de ani de la Genocid reproduceri de mari dimensiuni ale unor fotografii executate de Wegner și care au fost expuse la sediul Ministerului de externe al Armeniei.

*

Wegner se căsătorise în 1920 cu scriitoarea berlineză de origine evreiască Leonore (Lola) Landau (n. 1892), cu care a avut o fiică, Sibylle Anusch. În 1927, împreună cu soția sa, el a călătorit în URSS, la invitația guvernului sovietic, pentru a participa la cea de a zecea aniversare a revoluției bolșevice. Voiajul a durat patru luni (octombrie 1927 – februarie 1928) și a inclus Moscova, Leningrad, Ialta, Odesa, Sevastopol, Caucazul de sud, Persia. Cu acel prilej, ca oaspete al guvernului armean, el a sosit la 6 decembrie în Armenia, unde timp de câteva zile, mergând la Erevan, Ecimiadzin etc a efectuat noi cercetări și s-a întâlnit cu armeni repatriați cu care se împrietenise în Germania anilor 1918-20. În ziua de 10 decembrie, avea să scrie în jurnalul său: „Ce putere uimitoare, de nebiruit există în acest popor aproape dezrădăcinat! Zăpadă, arșiță, moarte, durere și sărăcie au căzut pe capul acestui oraș, dar el răsare nepăsător iarăși din noile ruine, precum trandafirul dintr-un morman de cenușă, parcă spunând cu buze palide și cu o îndărătnicie reținută: Cât e de frumoasă, cât e de jalnică viața asta! Dar, iată, ea îmi surâde din nou, iar eu am s-o preschimb încă o dată.”

În urma acestei vizite, Wegner a scris Fünf Fingers über dir: Bekenntnis eines Menschen in dieser Zeit (Cinci degete deasupra ta: Confesiunea unui om în aceste vremuri),care l-a făcut celebru și în care denunța violența politică proprie modelului sovietic al comunismului în perioada stalinistă (ca să nu-i primejduiască pe eroii reali ai cărții, le-a schimbat numele). Se impune o decodificare: cele cinci degete lipite din titlu sunt ale mâinii cu care salutau pionierii în comunism înălțând brațul drept deasupra capului, ca simbol al continentelor care trebuiau să lupte împreună pentru pace și pentru viitorul fericit al copiilor, aceste interese fiind puse deasupra celor personale. Wegner pornise la drum în Rusia postrevoluționară cu mari așteptări pasionate, privind comunismul ca pe o nouă religie a lumii, cu credința în crearea unui „nou Orient” și deci intrând pe „pământul sfânt al revoluției”. Curând, el se va edifica, entuziasmul lui se va modera și spovedania lui va fi a încă unui învins (chiar l-a și întâlnit pe Panait Istrati). Confruntarea cu realitatea și cu masele dincolo de flamuri și de parăzi îi va pondera euforia și îl va coborî de la admirație la dezamăgire: „Dacă aș fi trăit permanent în Rusia, probabil că m-aș fi alăturat opoziției”.

În acest volum publicat în 1930, sunt incluse jurnalul și scrisorile din Erevan adresate rudelor și în care Wegner notase impresiile lui sincere asupra locuitorilor și traiului acelora, și nu doar ale armenilor, nu atât în descrieri expozitive, cât ca sentimente și percepții subiective. Iată o mostră simptomatică: undeva, autorul scrie că singura mare clădire pe care țarismul a dăruit-o Erevanului este o catedrală din bazalt negru și cu turle aurii ca de ceapă (deci, rusească), din piațeta căreia începe bazarul tătăresc. În fața catedralei, patru fetițe înfășurate în zdrențe fac un foc ca să se încălzească. În altă parte, Wegner fac o vizită molokanilor din Armenia, sectă de ruși „creștini spirituali”, descendenți ai unei secte alungate din Rusia pentru că respingea unele canoane ortodoxe, de pildă beau lapte de sărbători și practicau circumcizia. Câteva însemnări sunt reproduse din cartea de impresii a Ecimiadzinului și dau seamă de convingerile și gândirea semnatarului lor. Scriitorul se interoghează și conchide: „Cineva poate întreba: te împrieteniseși cu armenii burghezi și acum ești prieteni cu bolșevicii? Dar atunci când am întâlnit figurile lor descompuse în deșert acum doisprezece ani nu m-am gândit dacă erau negustori sau țărani proletari.”

Wegner întâlnește armeni și în afara Armeniei. Odată, la Rostov, cunoaște un tânăr din Batumi, fost revoluționar, Tigran Sinoian, expulzat din Germania în 1918 împreună cu bolșevicul Adolf Joffe, după ce fusese arestat la o întâlnire cu Karl Liebknecht și Rosa Luxemburg la ambasada Rusiei. După opt ani, se întorsese în Rusia, îmbrăcat în haine pariziene care îl făceau să pară mai curând  afacerist american decât revoluționar. Wegner avea să-l reîntâlnească la Batumi, în casa părintească, unde Tigran s-a plâns că nu găsea de lucru deși era membru al partidului comunist, într-un mediu abhazian bolșevizat care încuraja trândăveala. Și Wegner reia o butadă consemnată anterior: „Dacă mai stăteam în Caucaz, cred că aș fi devenit un opozant al comunismului”. La Tabriz, dejunează cu arhiepiscopul Nerses (eparh?) despre care afirmă că era un imigrant. Remarcând pe perete portretele lui Lenin, Troțki și Tolstoi, musafirul observă că erau reprezentanți ai bolșevismului în Rusia nouă, dar clericul îl contrează spunând că îi expusese pentru că aceia distruseseră Rusia, bolșevismul fiind un infern. Și Wegner replică râzând: „Ei bine, muriți în infernul dumneavoastră și lăsați-mă să mor în infernul meu”.

În anul 2019, sub egida Editurii Wallstein din Göttingen (Germania), a fost publicată o versiune în engleză a cărții lui Wegner, sub titlul Five fingers over You: Confessions of a Man in Modern Times. Este prima oară că o lucrare majoră a scriitorului german apare în engleză, deși scrierile lui sunt traduse în 12 limbi, inclusiv japoneză și esperanto. Inițiativa a aparținut lui Zaven Khatchaturian, rezident în SUA, care a efectuat traducerea din germană, a editat cartea în regie proprie și a ilustrat-o cu puzderie de fotografii de arhivă și din alte surse, concepând – împreună cu Armen Baghdassarian – o copertă originală, în nota stilului auctorial, uneori liric sau umoristic, alteori polemic. În paranteză fie menționat: domnul Khatchaturian a avut gentilețea de a-mi pune la dispoziție un exemplar al volumului, gest pentru care îi mulțumesc și pe această cale. Opusul migălit cu scrupulozitate și cu acuratețe de domnia sa este bogat în informații adăugate în note de subsol, în mare majoritate referitoare la personajele de epocă din carte, începând cu Lenin și sfârșind cu Maiakovski. Un Cuvânt înainte este scris de Johanna Wernicke-Rothmayer, secretara lui Wegner în 1964-65 la Roma. O scurtă biografie urmată de o cronologie mai amplă și de o prefață laconică și ea, sunt semnate de redactorul cărții, același Zaven Khatchaturian.

Ca o notă particulară privind relația lui Wegner cu armenii, iată și informațiile din două note de subsol consacrate fiicei sale pe care scriitorul, fire sensibilă, a botezat-o cu un nume armenesc, Anusch (Anuș), „în memoria numeroșilor copii armeni pe care i-am văzut murind în sălbăticie” (precizează tatăl ei): născută la 8 aprilie 1923 în Berlin și decedată la 24 iulie 2016 pe insula britanică Wight, ea a purtat, după măritiș, numele de familie Stevens; a lăsat o autobiografie nepublicată. O fotografie a fetiței la trei ani, reprodusă într-o pagină împreună cu o epistolă a lui Armin adresată fiicei, scrisă în Erevan și semnată Tovarășul Tătic, este însoțită de lămurirea că acea poză a fost utilizată pentru coperta cărții Moni oder die Welt von unten – Ein  Jahr im Leben eines Kindes (Moni sau lumea văzută de jos – O zi din viața unui copil), un roman de succes al lui Wegner, inspirat de relația sa cu Leonore.

Sergiu Selian

by Sergiu Selian