NOTE DE LECTOR | Frédéric Pons : Va dispărea Armenia?

Frédéric Jacques François Pons (n. 1954), originar dintr-o familie din Gascogne, este ziarist, scriitor, profesor, conferențiar francez, cu studii școlare în Germania și în Africa. A absolvit facultatea de istorie la Universitatea Panthéon-Sorbonne 77 din Paris. Ca ziarist profesionist, a realizat reportaje independente în Africa și în Orientul Mijlociu. Are pregătire militară în cadrul armatei franceze și este colonel în rezervă la trupele de marină parașutate. Este vicepreședinte al Asociației scriitorilor francezi combatanți. În anii 2002-10, a fost președinte la Association des journalistes de défence, apoi președinte de onoare. Din 2013, este membru titular al Secției 5 a Academiei de științe de peste mări. În perioada 1981-2016, a fost șef de rubrici la publicația „Valeurs actualles”, iar în 2016-18 a fost director al redacțiilor revistei „Géopolitique africaine”, devenind apoi analist și editorialist la revista geopolitică intitulată „Conflits”. A colaborat la programe de dezbateri televizate și radiofonice ale posturilor Canal Plus, France 24, Public Sénat, Radio Courtoisie și Notre Dame.

Este autorul unor studii de istorie și de analiză geopolitică: Israelul în stare de șoc, A muri pentru Liban, Algeria – adevărata stare actuală, Putin: în inima secretelor Rusiei moderne, Martiriul creștinilor din Orient, Geopolitica Emiratelor Arabe Unite etc. În 1996, a obținut Premiul literar Erwan Begot al Armatei terestre pentru volumul Les Français à Sarajevo, iar scrierea sa Les troupeaux du diable a fost distinsă în 1999 de Academie du Languedoc și de primăria orașului Toulouse cu Marele premiu al romanului.

Cea mai recentă carte a ziaristului francez specialist în chestiuni militare poartă titlul L’Arménie va-t-elle disparaître? (Va dispărea Armenia?), cu subtitlul Un conflit oublié aux portes de l’Europe (Un conflict uitat la porțile Europei), și a fost publicată în 2023 la Editura Artѐge (Grupul Elidia) din Paris. Dacă titlul ar putea părea unora catrastrofic, să ținem seamă de faptul că el urmează – justificat – războiului de 44 de zile dintre Armenia și Azerbaidjan din 2020, care a umilit armata armeană perdantă și s-a soldat cu ocuparea parțială de către azeri a teritoriului independent al Arțakhului armenesc (Karabaghul de Munte). Însă, iată, cartea a apărut în ajunul unei lovituri și mai dure suferite de Armenia la 19 septembrie 2023 prin pierderea totală a Arțakhului, cedat și predat de statul armean care a capitulat în fața unui inamic cu mijloace mai puternice, chiar dacă injuste. Întrebarea își găsește, de aceea, rațiunea și ea se află pe buzele și/sau în mințile tuturor celor care prevăd că în curând toponimul Armenia va deveni o vocabulă revolută. Dar, în definitiv, vorbim despre o națiune care, în timp, a pierdut nouă zecimi din căminul său istoric. Ce mai contează dacă pierde și ultima zecime? Nu a viețuit (și supraviețuit) poporul armean vreme de cinci veacuri și jumătate fără a avea un stat al său? Nu va viețui (și supraviețui) el cel puțin încă cinci veacuri și jumătate? Dacă tot avem dispoziție pentru umorul negru, să reproducem o butadă amară, pentru că reală: Armenia este singurul stat din lume care se învecinează în toate cele patru puncte cardinale cu propriile sale teritorii temporar ocupate de alții.

Dar într-adevăr va dispărea Armenia? Dincolo de previziunea funestă deloc gratuită, trebuie să existe o motivație pentru această îngrijorătoare posibilitate. Sau probabilitate? Autorul nostru care a lansat întrebarea provocatoare a avut grijă să formuleze temeiul ei. Ceea ce, totuși, nu a riscat să facă a fost să răspundă la propria sa interogație, însă a relevat șansele pe care nefericitul stat caucazian le are practic la dispoziție ca să se salveze. Și trebuie precizat din capul locului: a reușit cu brio să parcurgă toate etapele analizei sale, de la expunerea problematicii în datele ei istorice, trecând prin desfășurarea evenimentelor recente și până la formularea unei viziuni lucide și clare asupra rezolvării unei situații aparent fără ieșire, oferind nu una, ci mai multe chei practice și accesibile într-un moment critic în care chiar de asta e nevoie.

Înainte de a aborda tema pe care și-a propus-o, Pons o citează încă din prima pagină – ca pe un fel de ecou sau de inspirație pentru titlul cărții sale – pe ambasadoarea Armeniei în Franța, Hasmik Tolmadjian, care la o conferință de presă din septembrie 2022 a rostit răspicat: „Dacă nu se acționează, Armenia va dispărea”. Și, ca să justifice această prognoză, el adaugă cifre seci, dar semnificative ca raport de forțe: „mica” Armenie, cu numai trei milioane de locuitori, este a 111-a putere militară din lume, pe când  Azerbaidjanul, cu o populație de zece milioane, este a 64-a putere mondială, iar Turcia are 82 de milioane de suflete și se află pe locul al 11-lea în clasamentul puterilor militare.

Din acest punct demarează ceea ce ar putea fi percepută drept o monografie istorică și geografică ad-hoc a Armeniei; datele consemnate sunt, însă, actualizate în situația contemporană și raportate la poziția politică a Europei (a se citi Comunitatea Europeană), din care nu este omis războiul din Ucraina. Admițând că „istoria a fost deseori crudă cu Armenia”, autorul precizează imediat: „Armenia este un strigăt adresat unei părți a lumii, un apel la dreptate și la respect, mai ales în cadrul relațiilor internaționale.” Și adaugă în proprie ripostă: „În Occident mai ales, tentația este adesea de a o ignora, de a întorce spatele acestei țări care îi trimite totuși pe occidentali la responsabilitățile lor istorice, la apărarea propriilor lor valori”.

Atitudinea și tonul scrierii odată stabilite, analiza se desfășoară ca de la sine, nu o dată fiind citate presa și personalitățile franceze care au comentat evoluția politică din Caucaz. E drept că, fatalmente din cauza decalajului poligrafic (volumul a fost tipărit în decembrie 2023), Arțakhul este încă menționat ca o entitate statală, cel mai recent eveniment în raport cu apariția cărții fiind blocada azeră din 2022 și ulterior, asupra celor 120.000 de locuitori armeni din regiune, ceea ce – atenție, previne autorul – ar putea prefigura ce se va întâmpla mâine cu întreaga Armenie: „Pentru Republica Armeană în totalitatea ei, dispariția sa ar părea încă destul de ireală. Dar nu mai este în întregime improbabilă, față de reacțiile internaționale, în special occidentale, având în vedere moartea lentă a Arțakhului creștin” (nici măcar nu avea să fie lentă!).

Urmează o istorie a Arțakhului (cea reală, nu aceea fabricată la Baku), despre care Pons afirmă că pare haotică, dar o constantă se degajă: acest teritoriu a știut întotdeauna să-și păstreze specificitatea armeană, o realitate verificată de-a lungul secolelor, sub diferite apelative date de autoritățile momentului: regat, marzpanat (provincie persană), principat, melikat (domeniu feudal), oblast (regiune sovietică); statutul de relativă autonomie permanent păstrată a fost dintotdeauna un motiv de mândrie pentru toți armenii. Capitolele care derulează istoria trecută și mai ales cea prezentă, de după obținerea independenței, constituie o sursă extrem de prețioasă pentru informarea lectorului neavizat. Autorul lor se dovedește nu doar competent și scrupulos, dar și pasionat în a reproduce istoria cu obiectivitate, fără a se lăsa ispitit de părtinire, ci respectând adevărul parafat de documente și de relatări autentice. Ca să restabilească, însă, acest adevăr, el se vede nevoit să-i demaște pe contrafăcătorii lui, care îl măsluiesc profitând de ignoranța părților neutre. De aceea, consacră două capitole tezelor revizioniste care susțin propaganda oficială azeră până la a nega că este flagrant armenesc ceea ce o istorie milenară atribuie cu dovezi națiunii și civilizației armene și chiar distrugând dovezile culturale ale acestei civilizații confirmate. Conform teoriei azere, care se umple astfel singură de ridicol (dar cui îi pasă?!) și care dacă n-ar fi tragică ar fi grotescă, n-a existat niciodată vreo Armenie și așa-zișii armeni de astăzi sunt urmașii unei națiuni caucaziene în prezent dispărute, cea a albanilor. Ceea ce este statul armean a devenit, vezi Doamne, Azerbaidjanul de vest și în consecință el trebuie ocupat și populat de azeri, eventual cu un petic lăsat de izbeliște în jurul lacului Sevan. Nu e asta totuna cu dispariția Armeniei?

Domnului Pons nu-i scapă interesele europene pentru petrolul și gazul din Azerbaidjan și nu i-a scăpat nici scrisoarea vitriolantă publicată de actorul franco-armean Simon Abkarian în cotidianul „Le Figaro” din 13 octombrie 2022 și adresată „madamei” Ursula von der Leyen, din 2019 președinta Comisiei europene, care la 18 iulie 2022 a încheiat la Baku un acord cu președintele Aliev. Abkarian a adus în discuție ca emblematic pentru barbaria armatei azere cazul luptătoarei armene Gayane, mutilată și desfigurată după moarte într-o indescriptibilă și insuportabilă manieră inumană: „Azerii sunt acoperiți și ei știu asta. Ei știu că niciun guvern și nicio instanță nu-i vor urmări în justiție. Ei știu despre sine că sunt alternativa pentru gazul rusesc.”

Când abordează rolul diasporei armene ca susținătoare a Armeniei, ziaristul francez își ia ca aliat în argumentația sa pe Nadine Garabédian, autoarea volumului Diaspora arménienne – du mythe à réalité (Editura Baudelaire, 2022). Autoarea franco-libaneză de origine armeană dezbate chestiunea identității armene de-a lungul generațiilor de emigranți armeni și dublul efort al acestora, de a se integra în noua lor societate și de a-și păstra caracterul național. Noua Armenie – susține la rândul său domnul Pons în continuarea ideilor scriitoarei – constituie un teren propice atât pentru autohtoni, cât și pentru diasporani, pentru ca împreună ei să contribuie la dezvoltarea statului lor național, făcându-l mai puternic. Repatrierea ar fi, de aceea, o modalitate de a întări și conștiința patriotică, și atașamentul la valorile patriei comune, fortificându-i acesteia pârghiile defensive.

Nu pentru a-i da idei inamicului, ci pentru a-i avertiza pe armeni, ziaristul francez propune în capitolul Cum poate fi îngenuncheată Armenia un scenariu plauzibil care ar presupune atacul armatei azere pornind de la un exercițiu de manevre militare numit „Sabia dreptății”(!). Iar ca să nu dispară, își replică imediat autorul, venind cu soluția salvatoare, Armenia trebuie să renască. Adică să renunțe la iluzii ineficiente și în schimb să se ancoreze solid în psihologia elitelor sale, contând pe inteligența și agilitatea intelectuală a poporului său. Eliberându-se de iluzii și de autoîncrederea sterilă în caracterul lor de excepție, armenii își pot redefini strategia națională pe termen lung, ceea ce le-a lipsit de la recucerirea independenței încoace. Numeroși analiști au deschis piste noi și se poate avansa pe ele concretizând vorbele lui Charles de Gaulle rostite în iulie 1941 la Damasc: „Sunteți un popor mic, bogat în cultură și în istorie: umanitatea vă datorează mult și personal sunt încredințat că astăzi din acest număr mic de supraviețuitori și mâine dintr-un tineret cutezător va apărea o Armenie în siguranță, liberă și independentă”.

Sergiu SELIAN

by Sergiu Selian