NOTE DE LECTOR | Samvel Karapetian : Azerbaidjanul și distrugerea civilizației armene

Samvel Karapetian (1961-2020) a fost istoric, folclorist, cartograf, specialist în studiul monumentelor (echivalentul în română al termenului armenesc ar fi monumentolog), președinte al filialei armene a Fundației pentru studiul arhitecturii armene. A cercetat, măsurat, fotografiat în detaliu mii de monumente și alte obiective de proveniență armeană în diferite țări. A conceput – singur sau în colaborare – cărți, articole, hărți referitoare la arhitectura și la istoria armeană. A criticat politica de distrugere a monumentelor armenești din Turcia, Azerbaidjan, Georgia, condamnând-o ca fiind una intenționată. A prezentat dovezi în această privință în Congresul SUA în 2007 și la Tribunalul european pentru drepturile omului în 2008. Din cauza activității sale, a fost declarat persona non-grata în Georgia.

Familia lui Karapetian își are rădăcinile în satul Berdagh din provincia Argeș a regiunii Turuberan a Armeniei istorice. Începând din 1975, deci încă înainte de absolvirea școlii în 1978, el a cutreierat Republica Armeană pe atunci sovietică, dar și Armenia apuseană aflată pe teritoriul Turciei, studiind și înregistrând prin descrieri, fotografii și măsurători monumentele armenești din acel spațiu geografic. Timp de trei decenii, și-a continuat această activitate și a fost cel dintâi care a consemnat sate, cătune, ogoare, pășuni și a descoperit monumente arhitectonice, localizându-le în studiile sale. A descifrat și publicat inscripții de pe acele monumente istorice și a dat întâietate în cercetările lui acelor obiective care se găseau în pericol de a dispărea. Până în 2019 a catalogat peste 50 de monumente și le-a imortalizat în circa 22.000 de fotografii. Pe baza studiilor sale asupra monumentelor din Republica Armeană, a publicat sute de articole și a editat numeroase cărți, de asemenea a alcătuit hărți-ghiduri ale unor regiuni ca Lori, Ghegharkunik, Tavuș, Kotayk.

În Arțakh, din 1978 până la începutul lui 2018, a înregistrat existența a peste 200 de monumente pe care le-a fotografiat în aproape 24.000 de cadre, notabile fiind obiectivele din Martakert, Askeran, Martuní, Hadrut, Șușí, Șahumian, Kașatagh. Activitatea lui nu s-a limitat la monumente din localități și din împrejurimi, ci s-a extins la cetăți, mănăstiri, biserici, capele, poduri, necropole, stele crucifere situate în locuri greu accesibile din munți și din păduri și neabordate până la el. În paralel cu aceste acțiuni, Karapetian a cules de la localnici folclor și peste 4.000 de toponime puțin uzitate. Cu materialul rezultat din studiile sale, el a publicat numeroase articole și cărți privind istoria, geografia și arhitectura Arțakhului. La fel a procedat în Georgia, unde în anii 1988-2015 a analizat peste 130 de prezențe armenești și a efectuat 20.000 de fotografii, după care de asemenea a scos monografii adecvate acelor cercetări.

Vreme îndelungată, până la moartea sa, Samvel Karapetian a condus sucursala din Erevan a Fundației pentru studiul arhitecturii armene. Prin intermediul acestei instituții, a consemnat exemplare arhitectonice ale civilizației armene din țări străine, inițial prin cercetări și apoi prin volume scrise de el. În 2009, a publicat un album de mari dimensiuni, Hayastan (Armenia), reeditat în 2014. Un atlas de interes aparte a fost cel consacrat de el Nakhidjevanului (2012), regiune autonomă  de sorginte armeană, dar administrată ca exclavă în mod injust de Azerbaidjan, după cum în 2016 avea să dedice un atlas Arțakhului.

Pentru prolifica lui activitate de-a lungul aproape întregii sale vieți, inclusiv o bibliografie impresionantă, Karapetian a fost distins cu felurite premii și titluri, atât din partea Parlamentului Armeniei și a ministerelor culturii și apărării din Armenia, cât și din partea Arțakhului, a Catolicosatului de Cilicia, chiar și a fundației a cărei filială o conducea la Erevan; în 2020, președintele Armeniei i-a conferit post-mortem medalia Movses Khorenațí. În mare parte și în mare măsură, aceste distincții s-au datorat efortului său depus pentru expunerea problemelor de risc privind monumentele, pentru protejarea și salvarea acestora și pentru repararea celor afectate de scurgerea timpului, de calamități, de… oameni.

Fundația pentru studiul arhitecturii armene (Research on Armenian Architecture Foundation) este, din 2010, numele nou al unei organizații sociale de studiu al arhitecturii armene, care fusese înființată în 1978 de dr. Armen Hakhnazarian la Aachen (Germania). În 1996, a fost deschisă la Los Angeles filiala americană a organizației, avându-l ca președinte pe Shahen Haroutyunian, iar în anul 2000 a fost instituită filiala din Armenia, condusă de Samvel Karapetian. Fundația își propune să investigheze și să identifice monumentele din Armenia istorică și din diaspora armeană; ea inițiază proiecte de restaurare a monumentelor avariate, de reconstrucție tridimensională a celor dispărute, de publicare a unor periodice, cărți, albume, hărți, de realizare a unor filme. „Oficiul nostru – spunea Samvel Karapetian – este un arsenal care produce «obuze» pentru «tunul» aflat exclusiv în înzestrarea statului. Ne aflăm într-un război atât informațional, cât și diplomatic, iar muniția utilizată în acest război se găsește în oficiul nostru.”

O astfel de muniție este albumul Azerbaijan and the destruction of Armenian civilization (Azerbaidjanul și distrugerea civilizației armene), publicat de RAA în 2017 și reeditat în 2024. Pe lângă șeful colectivului de lucru, Samvel Karapetian, merită a mai fi menționați ceilalți redactori de prestigiu ai volumului, specialiști în istorie și în arhitectură: Christina Maranci, Rachel Goshgarian și Raffi Kortoshian. Iar o dedicație în capul lucrării trimite la victimele umane ale războaielor armeano-azere: „În amintirea eternă a soldaților care au căzut apărând eroic statalitatea armeană între 2020 și 2023”. În fapt, „personajele” cărții, și ele victime ale unei confruntări strâmbe rezultate cu pierderi istorice la modul cel mai concret cu putință, aparțin patrimoniului laic și religios, mărturii ale identității armene pe un pământ armenesc, jertfite în cadrul unui genocid cultural care rimează cu Genocidul propriu-zis, dar într-o epocă de data aceasta pretins modernă.

După o prefață cu informații succinte pentru aceia mai puțin cunoscători ai subiectului și o hartă cu amplasarea obiectivelor dăunate de agresiuni voite și nevoite, dar la fel de păgubitoare, fiecare pagină dintre următoarele 160 găzduiește binar o imagine păstrată din trecutul unei biserici, capele, stele crucifere etc și o alta înfățișând în tragic contrast aceeași creație a minții și a mâinii în starea ei actuală, după ce – ca să-l parafrazăm pe Victor Hugo – „pe aici au trecut azerii”. Vorbele sunt de prisos, dar cum aici fotografiile lipsesc, le putem suplini cu vagi și palide exemple cuvântătoare: cruci date jos de pe creștetele locașurilor, turle demolate, ziduri ruinate, khacikaruri sfărâmate, inscripții răzuite, ceasuri solare rase, soldați azeri aflați „la datorie” spărgând, pângărind, jubilând… Și o listă incompletă de toponime ale monumentelor afectate: Matrasa, Ghalaka, Vardashen, Gandzak, Voskanapat, Suluk, Martuní, Gyulistan, Dadivank, Lalazar, Arakel, Șușí, Paraka, Ramis, Țghna, Șorot, Agulis, Djugha, Tigranakert, Taliș, Djarakan și câte încă altele…

Un album, când îl răsfoiești, îți stârnește tandrețe, îți trezește amintiri plăcute. Singurul sentiment pe care îl provoacă albumul fundației armene este indignarea. Cât de jos poate coborî ființa umană ca să distrugă ce nu-i aparține, să se dezlănțuie cu o ură barbară și destructivă asupra unor creații străine concepției sale?! Azerii nu înțeleg că pot nimici prezențe făurite de armeni, dar nu vor putea aneantiza niciodată spiritul care le-a zămislit. Aceasta este bătălia pe care au pierdut-o, nu cea de pe câmpul de luptă, oricui ar aparține acel câmp pe care ei îl râvnesc cu o nepotolită mânie furibundă. Răsfoiești albumul cu dovezile dezlănțuirii acelei furii și imaginile se succed perechi-perechi de la o pagină la alta ca într-o cronică acuzatoare a unei civilizații mutilate, înainte și după intervenția ferocității care a devastat biserici, capele, cimitire, stele crucifere, statui, sculpturi, inscripții… Suprimarea este cuvântul de ordine pe care l-am mai auzit cândva, dar iată că noi tot existăm.

Sergiu Selian

by Sergiu Selian