NOTE DE LECTOR | Jacques Rhétoré : „Dați creștinii fiarelor!”

Jacques Rhétoré (21 aprilie 1841, La Charité-sur-Loire, Franța – 12 martie 1921, Mosul, Irak) a fost călugăr dominican francez, specialist în limbile arameice, în special sureth (asiriană), limbă neo-arameică nord-estică (NENA), vorbită de creștinii din Orientul Mijlociu, îndeosebi de asirieni. Fiu al unui ciubotar de saboți, la 18 ani el s-a înscris ca seminarist la sulpicieni (asociere de catolici apostolici considerată nereligioasă), în 1861 a devenit călugăr dominican, iar în 1866 a fost uns preot, făcându-și noviciatul în Corsica. A plecat la misiunea din Mosul la 12 septembrie 1874 și s-a stabilit la mănăstirea din localitatea Mar-Ya’qo populată de caldeeni catolici. A studiat acolo siriaca și dialectul arameic local al surethei.

În iulie 1881, a plecat la misiunea nou-înființată în Vanul populat de armeni, unde a învățat armeana și turca, devenind expert recunoscut în limbile orientale. A scris chiar o Istorie a Armeniei,al cărei manuscris s-a păstrat la școala dominicană de teologie Le Saulchoir din sudul Franței, dar în stare foarte proastă, încât nu poate fi consultat. În anii 1893-1897, solicitat la Ierusalim, a predat caldeeana și armeana la Școala biblică și arheologică franceză de acolo. Revenit în Van, a rămas până în 1908, când a plecat la Ashitha, sat situat la 2.000 metri altitudine în regiunea muntoasă Hakkara, bastion tradițional al bisericii nestoriene.

S-a îmbolnăvit în ajunul Primului Război Mondial, înapoindu-se la Mar-Ya’qo. La izbucnirea războiului, a fost evacuat la Mosul, iar după intrarea în război a Imperiului Otoman a fost luat ostatec de turci și dus, împreună cu coreligionarii săi, preoții Marie-Dominique Berré și Hyacinthe Simon, la Mardin. Acolo, cei trei au beneficiat de ospitalitatea mutasarifului (prefect, șef al vilayetului) Hilmi Bey și a episcopului catolic siriac, eparh al comunității din oraș, Ignace Tappouni. După doi ani, la 18 noiembrie 1916, Rhétoré a fost deportat la Konya, iar la sfârșitul războiului a rămas la mănăstirea din Galata, în Constantinopol, unde s-a pregătit de plecare la Mosul. A sosit acolo la 1 februarie 1920, dar după un an a murit. A fost înhumat la misiunea dominicană din oraș.

În cursul celor doi ani petrecuți la Mardin, Jacques Rhétoré a fost martor ocular la arestările, deportările și masacrările creștinilor din Anatolia de est și a consemnat și analizat faptele comise în oraș și în provincie. Manuscrisul său conținând acele însemnări avea să fie publicat abia în anul 2000 de editura Angelo Guerini din  Milano într-o traducere italiană realizată de Marco Impagliazzo sub titlul Una finestra sul massacro: documenti inediti sulla strage degli Armeni (1915-1916) (O fereastră asupra masacrului: documente inedite privind măcelărirea armenilor).

Alte manuscrise ale călugărului dominican francez au rămas nepublicate. Pe lângă studii asupre surethei, cum ar fi versificarea în această limbă (arameica modernă), în dialectul din Mosul, el a scris gramatici ale surethei (caldeeana vulgară), armenei și limbii ṭuroyo, a alcătuit o culegere de fabule în limba sureth sub pseudonimul Yaco Noukhraya (Jacques/Iacob Străinul), precum și alte culegeri de poezii și de cântece. În ultimii săi ani, el a compus un poem intitulat Despre suferințele creștinilor sub sultanul Reșad, cu note istorice și cu comentarii, sub pseudonimul Yuḫannan bar Qushta.

După ediția princeps în italiană, scrierea lui Rhétoré a fost editată, în 2005, în versiunea originală franceză, de către Les Éditions du Cerf din Paris în colecția sa Histoire, cu titlul „Les chrétiens aux bêtes” (Dați creștinii fiarelor!) și cu subtitlul Souvenirs de la guerre sainte proclamée par les Turcs contre les chrétiens en 1915 (Memorii din războiul sfânt declarat de turci împotriva creștinilor în 1915). Cartea demarează cu o foarte scurtă prefață care îl introduce pe cititor în specificul etno-geografic al temei și care este semnată de J.-P. Péroncel-Hugoz, reporter la ziarul „Le Monde”, corespondent pentru Orientul Apropiat, autor al unor eseuri despre islamismul secolului XX și coordonatorul colecției Biblioteca arabo-berberă editată la Maroc.

Mult mai amplă – ocupând aproape jumătate din numărul de 400 de pagini al volumului – este postfața lui Joseph Alichoran, ziarist de origine asiro-caldeeană, cercetător în istoria creștinismului mesopotamian. Intitulată Un martor dominican al Genocidului din 1915, părintele Jacques,postfața alcătuiește în fapt nu doar un portret al autorului, ci și, mai ales, un studiu analitic asupra populațiilor armeană, asiro-caldeeană și siriacă din Orient. Încă de la început este sugerat rostul cărții, acela de a repune în „drepturi” și alte categorii etno-religioase decât cea armeană, vizate de epurarea otomană: caldeenii, catolicii, asirienii, nestorienii, sirienii catolici, iacobinii, protestanții etc. Ca argument, este citat patriarhul sirian Mar Ignace-Ephrem Rahmani (1898-1929), care într-un memoriu adresat, la 18 iunie 1919, președintelui Consiliului francez a afirmat: „S-a scris și s-a relatat că turcii i-au masacrat pe armeni. Adevărul este că turcii au masacrat, pe lângă armeni, și alți creștini: sirieni catolici, sirieni monofiziți (iacobini), caldeeni, nestorieni etc.”

Am afirmat altundeva că prioritatea sau exclusivitatea de a fi victimă a unui genocid nu poate constitui obiectivul și cu atât mai puțin fala unei națiuni. În cazul de față, se face doar un act de recuperare prin menționarea altor „culori” etnice vizate de torționari, iar această justă rememorare făcută de un călugăr dominican poartă aura obiectivității și a moderației, de vreme ce autorul dă cu asupra de măsură partea cuvenită principalei populații afectate, celei armene. Revenind la postfața lui Alichoran, autorul ei aduce ca martori ai atrocităților făptuite în Anatolia orientală nume de reprezentanți ai clerului diverselor comunități, care au consemnat „din mers” dispariția aproape totală a creștinilor din Turcia; sursele sunt meticulos și amănunțit enumerate, cu trimiteri la mărturii scrise irefutabile.

Concret, autorul studiului se oprește la cele patru caiete numerotate (plus unul nenumerotat, minus două dispărute) din fondul Misiunii dominicane din Mosul, care însumează manuscrisul lăsat de părintele Rhétoré, scris de el în 1916 și cu note suplimentare adăugate în 1919. Misiunea fusese înființată de călugări italieni în 1750 și atașată în 1856 dominicanilor din Franța, ca atare fondul Rhétoré a fost și el trimis la arhivele din Paris. Pe autorul acestui fond, Alichoran îl prezintă drept un martor de căpătâi, dublat de un  literat talentat, personaj ieșit din comun, specialist în populațiile, etniile și religiile mesopotamiene, iar manuscrisul acestuia îl consideră cel mai amplu scris asupra tragediilor trăite de creștinii din Imperiul Otoman.

Într-o notă de subsol, se face o precizare asupra modestei familii a lui Rhétoré, notă datorată lui Michel Chevalier, istoric al Kurdistanului: numele exact trebuie să fi fost Réthoré, patronim destul de curent în Franța centrală, iar grafia Rhétoré provine fără îndoială dintr-o contaminare scriptică survenită în cursul studiilor ecleziastice.

Față de un alt aspect la urma urmelor subiectiv al intervenției dominicano-catolico-caldeeano-asiriano-nestoriano-etc (după cel al etnicității) în chestiunea Genocidului, și anume cel al insistenței asupra caracterului religios al masacrelor otomano-musulmane, autorul studiului face involuntar o contrapunere atribuită într-o notă de subsol lui Claude Mutafian. Acesta din urmă a scris în articolul Un aperçu sur le genocide des Arméniens dintr-o broșură comemorativă publicată de editura pariziană Sevag Press în 1995: „Intrarea în război a Imperiului Otoman a fost declarată drept un apel la «războiul sfânt» (djihad), ceea ce este paradoxal întrucât aliații Constantinopolului erau creștini și printre inamicii Imperiului Britanic se afla o mare putere musulmană. Cât despre genocid, argumentul djihadului a fost utilizat când a fost convenabil, dar este greșit ca acea tragedie să fie reprezentată ca o confruntare religioasă.” Însuși Alichoran, în textul său, se referă la djihad ca fiind maniera în care guvernul german decisese ca Turcia să intre în război, altfel ar fi fost o contradicție din partea otomanilor să declare război sfânt când aliații lor – germanii, austriecii, bulgarii – erau creștini. Germania, însă, dorea crearea unei punți care să traverseze Persia și Afganistanul ajungând în India, pentru ca o alianță panislamică să servească unei misiuni militare secrete de a răzvrăti popoarele lumii musulmane împotriva Rusiei și Angliei. Să adăugăm, în sfârșit, o aserțiune a istoricului francez Yves Ternon, specialist în chestiunea Genocidului armenilor, care în „Revue d’histoire arménienne contemporaine” din 2002 a scris: „În privința genocidului armenilor, oricare ar fi gradul de implicare a altor comunități creștine, teoria unui război religios – au stabilit istoricii – este o eroare. Cauza principală a acesei crime este politică și ideologică. Junii Turci au fost cei care au plănuit-o, or ei erau atei.”

În continuare, textul postfeței este de o scrupuloasă atenție față de detaliul istoric care expune mărturiile asupra deportărilor și masacrelor din cursul Genocidului, fie ele aparținând cu precădere unor clerici sirieni, caldeeni etc. aflați incidental la fața locului sau tocmai de aceea cu atât mai convingătoare.

Cât despre manuscrisul lui Jacques Rhétoré, el este nu mai puțin sistematic alcătuit, constând din relatări repartizate pe localități și pe provincii: Diyarbakır, Urfa, Mardin, Ras ul-Ain, Deir ez-Zor, Siirt, cu date și cifre dintre cele mai specifice. Intitulate de autor Souvenirs (Amintiri), dar cu o conotație total aparte de cea jovial-turistică, însemnările și consemnările călugărului dominican urmează etapă cu etapă mersul cronologic al evenimentelor, cu deosebire al celor din Mardin, datorită localizării părintelui Rhétoré. Astfel, un convoi de 300 de armeni catolici din Mardin este nimicit la Dara, alți 30 de tineri armeni sunt uciși, iar preotul nu se sfiește să detalieze cruzimile asasinilor. Victimele – scrie el – nu aveau în general decât două opțiuni: să se apostazieze ori să moară; dar niciunul dintre cei 300, de pildă, nu și-a salvat viața rostind „vreau să fiu musulman”. Nu au fost cruțați nici cei angajați la lucrări militare pe șantierele drumurilor, cu riscul de a fi fost afectat transportul trupelor. Procedeul exterminării a urmat același curs în vilayetul Diyarbakır. Pretutindeni unde existau mari rezervoare de apă, ele erau folosite pentru a fi azvârlite în ele cadavrele, ca să nu rămână abandonate în văzul trecătorilor, căci oricum nu se ostenea nimeni să le îngroape, doar că erau despuiate ca să le fie valorificate veșmintele. Faptele sunt precis datate: la 10 august 1915, un convoi de 600 de armence catolice a fost mânat prin arșiță, lipsit de hrană, până la un sat kurd aflat la nouă ore depărtare de Mardin, fiind decimat de epuizare, de foame, de sete, cu excepția femeilor smulse de kurzi pentru a-și întregi haremurile.

„La hecatombele de creștini din Mardin – scrie clericul francez – toate confesiunile religioase au furnizat victime, mai puțin iacobinii din oraș, însă cu precădere armenii catolici au dat cele mai multe. În politica sa, guvernul demn de barbariile comise voia să aneantizeze numele de armean și a reușit de minune la Mardin, unde națiunea armeană a fost spulberată prin masacrare ca după un uragan furibund. (…) În casele armenilor dispăruți, guvernul a instalat musulmani aduși din nord pentru ca rușii, când vor fi sosind acolo, să găsească locul pustiu. În acest fel, vidul lăsat de flagelul bolilor printre musulmanii autohtoni avea să fie umplut și populația musulmană avea să sporească aproape cu o treime. Ceea ce n-a împiedicat ca mult timp orașul să fie păgubit de meseriile necesare nevoilor traiului cotidian, care în mare parte fuseseră exercitate de armeni, deoarece nici musulmanii localnici și nici cei imigrați nu se pricepeau.”

Autorului nu i-a scăpat contribuția kurdă la masacre și câteva pagini sunt rezervate  descrierii acestei etnii care, instigată sau tolerată de autorități, și-a avut cota de participare la operațiile criminale. Așa a fost măcelul din Gulié, făptuit de 5.000 de kurzi în acea localitate apropiată de Mardin și populată de 3.000 de iacobini și de sirieni catolici. Pe de altă parte, la Mardin, Diyarbakır, Harput, Malatya, Sivas, Siirt, Muș, au fost uciși zece episcopi catolici și încă alții de diferite confesiuni. Cazul notoriu al monseniorului armean, arhiepiscopul catolic Ignatius Maloyan (1869-1915), ucis cu cruzime în cursul deportării și ulterior beatificat de Papa Ioan-Paul II în 2001, este relatat distinct, în toată monstruozitatea amănuntelor sale.

Un întreg capitol este rezervat pentru Vânzarea femeilor și a copiilor, cu exemplificări „comerciale” de prețuri, fără a se omite acțiunile de răscumpărare întreprinse de binefăcători creștini iacobini, catolici, protestanți, care au adoptat și îngrijit captivi salvați din ghearele otomanilor. Nici aspectul contribuției germane la organizarea Genocidului nu este ignorat, ba chiar scos în evidență cu declarații culese, precum „niciodată turcii n-ar fi cutezat să comită aceste masacre fără consimțământul Germaniei”, de asemenea „germanii erau înțeleși cu turcii asupra masacrelor; la Entili, un inginer elvețian de pe șantierul căii ferate Berlin-Bagdad, Kappel, care salvase o sută de armeni, a fost sever blamat de șefii săi.”

Un bilanț aproximativ este riscat la sfârșitul manuscrisului (după alte statistici parțiale pe localități și pe confesiuni, presărate de-a lungul textului), fiind apreciat la 720.000 de morți și 360.000 de supraviețuitori din populația armeană afectată de masacrele și deportările din primul an al carnajului otoman. În totul, „suvenirurile” părintelui Rhétoré se constituie ca un foarte prețios testimoniu – cu un efect decisiv la procesul perpetuu al unei crime încă nesancționate – depus de un martor ocular și catagraf al evenimentelor tragice însumate în ceea ce a fost Genocidul armenilor.

Sergiu SELIAN

by Sergiu Selian