NOTE DE LECTOR | Marie-Dominique Berré, o. p., Hyacinthe Simon, o, p., Jacques Rhétoré, o. p. : Noi am văzut infernul

Pe Jacques Rhétoré, o. p. (abreviere pentru ordo praedicatorum, rang monahal dominican) l-am prezentat anterior în recenzia cărții sale „Les chrétiens aux bêtes” (Dați creștinii fiarelor!),relatare a ororilor comise în Anatolia și în Mesopotamia, unde armenii au căzut victime unui genocid întreprins de otomani în cursul Primului Război Mondial. De data aceasta, el este cosemnatar al unui volum colectiv ad-hoc care, pe lângă acea scriere a sa, mai include lucrările similare ale altor doi călugări dominicani, misionari și ei în Orientul Apropiat, deci martori ai Genocidului: Nous avons vu l’enfer (Noi am văzut infernul), cu subtitlul Trois dominicans, témoins directs du génocide des Arméniens (Trei dominicani, martori direcți ai Genocidului armenilor), publicat în 2015 de aceeași casă editorială Les Éditions du Cerf din Paris ca și cartea lui Rhétoré.

Marie Dominique Berré, o. p. (13 septembrie 1857, Saint Méen Le Grand, Franța – 4 aprilie 1929, Mosul, Irak) a fost arhiepiscop de Bagdad, delegat apostolic în Irak pentru Mesopotamia, pentru Kurdistan și pentru Armenia Mică. Din reședința lui eparhială, el a asistat neputincios la masacrele care aveau loc sub ochii săi și n-a precupețit vreun efort și vreun mijloc ca să salveze pe unii dintre deportații armeni, în special femei și copii. A fost, împreună cu cei doi confrați ai săi, arestat la Mosul și deportat la Mardin unde ei au sosit la 26 decembrie 1914, iar de acolo au fost expediați la Konya. În vreme ce părintele Rhétoré a găsit refugiu la dominicanii din Constantinopol, Berré s-a înapoiat în Franța, unde a rămas o vreme, după care, la 19 martie 1921, trecând prin Marsilia, Port-Said, Aden, Bombay, Muscat, Basra, a plecat iarăși la Mosul, unde și-a reluat activitatea de misionar. Un raport al său, datat 15 ianuarie 1919 și adresat Ministerului de externe al Franței, a fost publicat în revista de armenologie „Haigazian” (vol. 17, 1997, pp. 81-106), expunând aceleași atrocități care au fost relatate și de ceilalți doi călugări dominicani aflați în misiune în Imperiul Otoman. Raportul lui se distinge prin analizarea obiectivă a cauzelor Genocidului.

Hyacinthe Simon, o. p. (2 septembrie 1867, Loos-Lez-Lille – 27 iulie 1922, Mosul, Irak) a fost eparh al bisericii catolice siriace și a slujit la biserica armenească Surb Astvațațin (Sfânta Născătoare de Dumnezeu), cea mai veche din Bagdad, aflată în funcție până astăzi. Îmbolnăvindu-se de febră tifoidă în cursul detenției la Mardin, a rămas în Alep pentru îngrijiri, pe când confrații lui au plecat la Konya. Turcii au complotat împotriva lui, acuzându-l de spionaj în favoarea Franței și ca atare a fost arestat în mai 1918, interogat și eliberat, pentru a fi din nou arestat în octombrie și condamnat la doi ani de închisoare, dar eliberat la sfârșitul aceleiași luni, când Aliații au intrat în Alep. La 19 ianuarie 1919, a ținut un discurs la biserica armenească de rit catolic, cu prilejul unui parastas închinat victimelor Genocidului. La sfârșitul lui 1920, s-a înapoiat în Franța, unde a rămas câteva luni, iar în martie 1921 a plecat împreună cu părintele Berré la Mosul, reluându-și acolo serviciul de misionar. Câțiva ani mai târziu avea să fie înhumat alături de ceilalți doi călugări, confrați ai săi în misiunea din Orient. Relatarea lui, scrisă înainte ca autorul ei să fi părăsit Mardinul și completată la Alep în iunie 1919, a fost publicată în franceză și în arabă (în Liban), de către editura Naaman, sub titlul Mardin, orașul erou. Altar și mormânt al Armeniei în timpul masacrelor din 1915.

Corpul propriu-zis al cărții este precedat de o introducere semnată de Jean-François Colosimo, eseist și editor, directorul general al editurii Le Cerf, și intitulată Venez et voyez (Veniți de vedeți – citat biblic din Evanghelia după Ioan, 1:39). Autorul ei trece în revistă succint datele istorice ale organizării și făptuirii Genocidului din 1915, accentuând tentativele de negare și actualizând problematica prin atitudinea antinegaționistă a unui Orhan Pamuk. Desigur, el îl prezintă pe călugărul Rhétoré și manuscrisul acestuia, publicat de editura sa și, desigur, cu acest prilej aduce în discuție volumul antologic pe care îl prefațează. Îi menționează pe clericii care, la comemorarea a 800 de ani de la înființarea ordinului dominican în Franța, au sugerat publicarea acestei triade: Laurent Lemoine, o. p. și Jacques Charles-Gaffiot, fiind apoi ajutați în concretizarea ideii de părintele Jean-Michel Potin, o. p. de la biblioteca școlii dominicane de teologie din abația Le Saulchoir din sudul Franței. Și mai este menționată ca o contribuție importantă și sursă de inspirație ancheta Mardin 1915 a bunului prieten al armenilor, istoricul Yves Ternon, publicată în 2002 în „Revue d’histoire arménienne contemporaine”. Colosimo își încheie intervenția referindu-se la titlul ei și observă că cei trei călugări repetă mereu „am văzut, am văzut, am văzut” și – întrucât revelația împărăției cerești poate fi transferată Hadesului – reiau tustrei împreună: „Noi am văzut infernul”.

Rapoartele celor doi companioni ai clericului Rhétoré (pe care îl cunoaștem din recenzia precedentă a cărții lui) sunt mai concise decât cel consemnat de el în 200 de pagini: doar 30 de pagini cel al lui Berré și 70 de pagini cel al lui Simon. Numitorul lor comun, însă, este veracitatea faptelor expuse, ca atare le stă bine la un loc în același volum și credibilitatea lor sporește astfel, făcându-le inestimabile pentru dovedirea unei realități care prin oroarea ei nefirească ar putea să pară îndoielnică.

Manuscrisul lui Marie-Dominique Berré, conceput în ianuarie 1919 la Paris și intitulat Masacrele din Mardin, este unul circumstanțial, destinat în fapt Ministerului de externe al Franței prin mijlocirea lui Jean Goux, director adjunct al departamentului asiatic, și având atașată ca documentație suplimentară o revistă a presei. El a fost publicat în Mémoirs sur les événements politico-religieux en Proche-Orient de 1914 à 1928 a episcopului armean catolic Jean Naslian din Trapezunt, manuscris tipărit la Viena în 1951 de congregația călugărilor armeni catolici mkhitarieni.

Berré a scris practic o cronică a deportărilor din Mardin începând din mai 1915, când Rașid Bey, valiul de Diyarbakır, a ordonat mutesarifului de Mardin, Hilmi Bey, să aresteze notabilitățile creștine din oraș („garantez autenticitatea textului”, ne asigură Berré), la care acela a răspuns: „Eu nu sunt lipsit de conștiință; nu am nimic de reproșat creștinilor din Mardin, de aceea nu voi executa ordinul”. După câteva zile, el era demis și înlocuit cu „un funcționar al cărui nume l-am uitat”, în orice caz ostil creștinilor.

Călugărul dominican expune aici destinul arhiepiscopului catolic armean din Diyarbakır, Ignatius Maloyan, a cărui opoziție la deportările din orașul său i-a atras sfârșitul tragic. În continuare, el relatează succesiv masacrarea bărbaților armeni, marșul forțat al femeilor prin deșert, precizând că ceea ce constatase direct avea să i se confirme în cursul călătoriilor sale prin Turcia, în Alep, în Konya, în Constantinopol. Cifrele privindu-i pe armeni, furnizate de el, sunt incomplete din lipsa informațiilor, dar sunt consemnate victimele iacobine, caldeene, și Berré afirmă: „Suma de un milion menționată în numeroase publicații ca număr total de victime ale masacrelor cu siguranță nu este exagerată. Dacă adăugăm numărul nefericiților care au murit de foame, de mizerie și în urma măcelurilor, se poate spune cu certitudine că ea este inferioară celei reale.” El precizează apoi că raportul său ar fi fost prea voluminos dacă ar fi inclus datele obținute de la martori oculari în alte locuri din Turcia.

Un capitol important este rezervat cauzelor masacrelor, eliminându-se ipoteza că acele crime au fost doar represalii și că armenii erau cei vinovați. Este exclusă drept motivație activitatea revoluționarilor armeni, bine cunoscută autorităților cu care de altfel fuseseră în raporturi bune, la fel acuza de cooperare cu inamicul ca act de trădare și în consecință îndepărtarea armenilor din interiorul statului, nu doar din zona de frontieră. Urmează nominalizarea guvernanților culpabili de organizarea acțiunii de aneantizare a unei întregi națiuni pașnice și inocente. Cât privește ipoteza implicației germane, preotul francez întreabă: dacă guvernul german n-a fost informat înainte de masacre despre acel proiect abominabil, după ce a aflat despre faptele comise de ce a continuat până la încheierea războiului să se solidarizeze cu autorii atentatului inuman? Concluzia lui este: afirmând că nu se amesteca în treburile interne ale Turciei, guvernul german își dezvăluia complicitatea, fiindcă turcii ar fi fost incapabili să întreprindă singuri o acțiune de o asemenea anvergură, într-o manieră organizată metodic și sistematic. Soluția post-factum propusă este ca în provinciile Imperiului Otoman să fie trimise comisii de anchetă care să-i interogheze pe martorii oculari și să cerceteze locurile crimelor, după care să fie luate măsuri de pedepsire a autorilor persecuțiilor crude cărora le-au căzut victime populațiile creștine.

Hyacinthe Simon formulează, la rândul său, două elemente fundamentale care au dus la legalizarea crimei și la codificarea torturii în Imperiul Otoman: cinismul și ipocrizia. Violarea dreptului natural la viață și colaborarea instinctelor barbare au deschis crimei în masă calea spre o rușinoasă acțiune de anihilare a creștinilor. Este la fel de rușinos că, în decembrie 1914, cu șase luni înainte de apariția hecatombelor de cadavre, un comandant militar german declara unei notabilități iacobine din Mardin: „Reichstagul a decis masacrarea armenilor deoarece sunt trădători sau vor trăda. Pentru noi, germanii, este o chestiune de viață și de moarte. Am aprobat distrugerea inamicilor noștri pretutindeni unde se vor fi aflând și indiferent cine sunt ei.”

În raportul lui Simon, situația din Mardin este relatată ca una reprezentativă pentru ce se petrecea în imperiu, ordinele și instrucțiunile fiind aceleași peste tot. Autorul exemplifică starea generală cu date privind victimele confesiunilor: catolici armeni, sirieni, latini, protestanți, atât clerici, cât și laici. Din nou, și aici, este expus cazul monseniorului Maloyan, martirul armean care a devenit figură emblematică a inocenței bestial zdrobite. Și iată o mostră de cinism și de ipocrizie: la Diyarbakır, soarta arhiepiscopului, cleric în vârstă de 46 de ani și aflat de patru ani în funcție, avea să fie pecetluită ante-factum la sediul poliției, unde un medic a fost silit să semneze actul de deces drept „consecință a unei embolii în timpul călătoriei”…

Și în scrierea lui Simon întâlnim prezența odioasă a kurzilor care au devastat, jefuit, incendiat, distrus așezări populate de catolici în jurul Mardinului, încurajați, ba chiar îndrumați, în orice caz îngăduiți de soldații turci care îi asigurau pe localnici că, dacă îi lăsau pe kurzi să-i invadeze, la rândul lor ei aveau să le protejeze viețile, or ei au fost cei dintâi care i-au ucis în masă. Primarul musulman al Mardinului recunoștea la cinci luni după masacrele atroce: „Suprimând familiile nobile din Mardin, am comis o mare crimă, pentru că n-ar fi trebuit să-i exilăm”.

Relatarea lui Simon este scrupulos detaliată pe zile și pe localități între 1 iunie și 30 octombrie 1915, când statisticile privind hecatombele de morți au înregistrat numai în Mardin și în Diyarbakır 100.000 de victime. O altă listă enumeră martirologia familiei dominicane persoană cu persoană la Mosul, la Siirt, la Kirkuk, la Djezire etc. Abia la 3 septembrie 1915 guvernul imperial din Constantinopol a emis autorităților din Mardin un firman oficial de protecție specială acordată sirienilor catolici.

Încheindu-și însemnările, părintele Hyacinthe Simon mai notează o dată numele funeste ale torționarilor otomani care au cunoscut – spune el – pedeapsa divinității pierind în condiții demne de faptele lor. Cât privește acest trio de cronici paralele, se poate conchide că ele converg spre aceleași observații pertinente și dureros de reale pe care le-a impus prezența autorilor lor într-un timp și într-un loc de cea mai tristă și sinistră amintire.

Sergiu SELIAN

by Sergiu Selian